– În fiecare zi la amiază trebuie să mănânci o strachină de zeamă, dacă vrei să crești mare.
– Nu vreau, zic eu supărată, o să rămân mică, dar zeamă nu mai mănânc.
Zeama, o supă din bulion de pui cu legume, mereu făcută în ceaunul gălbui cu floricele roz, primit la nunta mamei de la bunica. Adulții mi-o tot băgau pe gât și îmi tot repetau cum fără ea voi rămâne pitică, cum dacă o evit la prânz mă va căuta ea pe mine la cină. Nu îi credeam, în filmele americane nimeni nu mânca zeamă sau borș, căpusneac sau soleancă sau orice alt lichid cald și toți creșteau, pe nimeni nu îi căuta zeama la cină. Zeama era doar un fel de mâncare, nu avea puteri supraomenești, iar personificarea acestui fel de mâncare și îmbrăcarea ei într-o pelerină de super-erou era, în opinia mea de copil de șase ani, absurdă. Repetam întruna că „atunci când voi crește mare, nu voi mânca zeamă, nu voi învăța să gătesc zeamă și nici pe copiii mei nu îi voi pune să mănânce zeamă”.
Enlarge
Mai făcea bunica și alte supe, dar zeama avea ziua ei și locul ei. Iar în ziua când se făcea zeama, aveam și eu locul meu, lângă bunica. O ajut la umplutul borșului de casă în sticle de Gura Căinarului, merg din urma ei să văd cum alege morcovii din grădină. Îmi zice să mă uit bine, că nu toți morcovii sunt buni de cules – „trebuie să te uiți la frunze, frunzele interioare să fie galbene și uscate, apoi să tragi ferm și cu putere, doar așa vei scoate un morcov potrivit pentru supa magică”. Tot ce găsesc eu magic la zeamă era faptul că poate să hrănească atâtea guri și mai mereu rămâne ceva pentru a doua zi. Urmează ceapa, acolo e mai ușor, scoți ceapa care aproape iese din pământ, o scuturi acolo pe loc ca să nu o aduci în casă plină de țărnă, și mergi spre rândurile de usturoi – bunica zicea că usturoiul nu-i obligatoriu, dar îi dă gust bun bulionului. Luăm și un ardei roșu, că doar așa mă mai înduplecă să mănânc legume, și mergem în casă. Mărarul, leușteanul și pătrunjelul îl aleg eu cum vreau, important e să-l aleg de furnici sau alte gângănii.
Enlarge
Partea mea preferată era să facem tăițeii. Bunica își suflecă mânecile și începe să frământe aluatul, rotindu-l pe masă până când devine elastic și lucios. Mă așez pe un scăunel mic, aproape de masă, fascinată de mișcările ei precise. De fiecare dată îmi dă și mie o bucată de aluat cu care să mă joc, o bilă moale și pufoasă care îmi aduce mereu zâmbetul pe buze. Bunica întinde aluatul pe masă, mai întâi cu mâinile, apoi cu un făcăleț vechi, netezind cu răbdare fiecare colț până când foaia e subțire ca o coală de hârtie. Apoi vine momentul magic – facerea propriu-zisă a tăițeilor, lungi și fini, parcă fără sfârșit. Taie fâșii înguste, la fel de subțiri și drepte ca niște fire de păr, cu un cuțit pe care-l folosește doar pentru asta. Mi se pare incredibil cum reușește să fie atât de precisă, niciodată nu îi iese vreunul mai gros decât ceilalți. După ce termină de tăiat, îi aranjează cu grijă pe masă și îi presară cu făină, ca să nu se lipească între ei. Îmi place să-i privesc cum se usucă, niște mici panglici aurii întinse la soare. Pentru mine, e mai degrabă un joc, dar pentru bunica, pregătirea tăițeilor e o artă, un ritual pe care îl face cu dragoste, știind că tăițeii vor da gustul final zemei care urma să hrănească întreaga familie. Treaba mea s-a încheiat, bunica taie totul și dă gust lichidului pe care avea să mi-l bage pe gât peste o oră. Între timp, profit de momentul când ea e ocupată ca să ascund bila de aluat cu care mă jucăm în buzunar și merg să le-o arăt celor din drum, până-și amintește bunica să mă trimită la magazin după pâine.
Enlarge
***
Sunt în anul I la cămin în Suceava, nu mai umplu borș de casă în sticle, nu mai culeg morcov și ceapă din grădină, nu mai fac tăiței de casă, nu mai mănânc zeamă. Nu îi duc lipsa, nici nu știu cum să o fac, nu m-a interesat vreodată, eu o ajutam cu pregătirile, nu cu gătitul. Bunica mă sună, îmi zice că o vecină vine la Iași și vrea să-mi trimită câte ceva de acasă. Refuz, am tot ce-mi trebuie.
E ora 6:10. Mă trezesc într-un apartament mic din Coruna, Spania. Am o pijama de pluș pe mine și o pătură de plastic de la IKEA. Mă uit la termometru – 11 grade. Râd când arunc o privire la valiza mea plină de rochii de vară și costume de baie. Râd, căci astea sunt toate hainele pe care le-am luat, râd că am venit aici fără să mă uit la meteo înainte, râd, căci eu credeam că în Spania e mereu cald. Nimeni nu mi-a spus că Galicia e mai mereu umedă și rece, nimeni nu mi-a spus că în Spania oamenii nu pun calorifere în casă. Râd, căci îmi doresc să fiu acolo de unde am fugit toată viața mea, acasă.
Îmi pregătesc cafeaua și îmi fac un toast fițos cu avocado, pun niște fulgi de drojdie deasupra și îmi fac un ou poșat, râd din nou. Drojdia acasă e pentru pâine, nu pentru pus pe pâine.
Sunt în autobuz, port toate hainele groase pe care le am pe mine și fularul de 1 euro cumpărat ieri de la un magazin chinezesc. Tot la ce mă gândesc e geamul deschis din autobuz, care nu se închide nici într-o dimineață pentru că încă suntem în 2022 și e Covid. La facultate mă poziționez cât mai departe de uși și geam, mi-am învățat lecția din autobuz. Aula e prea mare ca să se încălzească și sunt sigură că toate geamurile și ușile vor fi lăsate deschise să circule aerul. Mi-i frig și mă gândesc la cafeaua caldă de la aparat pe care o voi savura în pauză.
În pauză merg după cafea, dar simt miros de mâncare din cantină, toastul cu avocado nu m-a ținut sătulă. Decid să merg la cantină și mă găsesc căutând cu ochii ceva cald. Tortilla cu cartofi, caracatiță cu ceapă, sandwich cu ton și ou… supă galeză. Pentru prima dată de când am plecat de acasă, îmi cumpăr o supă. Am nevoie de ceva cald, supă mă va încălzi. Primesc o porție generoasă de supă cu fasole și cârnați picanți. O gust încet, lingură cu lingură, și observ între timp că sunt singura care mănâncă supă în acel moment al zilei, e încă dimineață, mă gândesc la ce ziceau bunica și mama: „Dacă vrei să crești mare, în fiecare zi la amiază trebuie să mănânci o strachină de zeamă”. Râd, căci eu oricum nu fac cum mi-au zis ele, acum e încă dimineață, nu amiază.
Mă împotrivesc ideii de a face supă acasă, continui să mănânc supă galeza în pauza dintre primul curs și al doilea, refuz să cred că cumpăr supă și că supa e singurul lichid care mă poate încălzi. Stăteam la masă, sorbind din supă, de parcă înghițeam nu doar lingura, ci și un secret pe care-l țineam strâns sub limbă. Iarna galiciană parcă nu se mai termină, nu e atât de frig ca acasă, dar valiza mea cu haine de vară și apartamentul mucegăit de pe strada Perez Cepeda clar nu mă ajută să mă simt mai confortabil – tot ce fac e să tremur sub pătura subțire de la IKEA și să beau cafea pentru a opri spasmele de tremurici.
În weekend, la cumpărături, mă găsesc la raftul de legume, aleg ceapă, usturoi și mă gândesc la zilele când alegeam legume din grădină cu bunica. Parcă aud vocea ei sfătuindu-mă: „Uită-te bine la frunzele morcovului, cele interioare trebuie să fie galbene și uscate, altfel nu-s bune de scos.” O aud și când trec la usturoi: „Nu toată lumea pune usturoi în zeamă, dar dă un gust aparte”. În timp ce pun legumele în coș, îmi aduc aminte de câmpul din spatele casei, cum bunica scutura ceapa acolo pe loc, să nu aducem țărână în casă. Acolo, printre brazde de pământ, învățasem să disting legumele bune de cele care mai aveau nevoie de vreme. Acum, în supermarketul luminat, fără mirosul pământului umed nu mai trebuie să le scutur sau aleg, toate sunt bune de mâncat. Mă întreb ce fac supermarketurile cu legumele mai puțin arătoase. Cumpăr un pui, niște verdeață, făină și ouă.
Ajung acasă, o sun pe bunica și fac pentru prima dată zeamă. Pentru prima dată de când am plecat de acasă, mi-i cald. Spasmele de tremurici s-au oprit, iar zeama îmi încălzește tot corpul, lingură cu lingură. Mă simt ca și cum am înghițit o parte din acasă. Îmi amintesc de bunica, de ceaunul cu floricele roz și de tăițeii subțiri lăsați la uscat pe masă. Nu m-am ținut de promisiunea copilăriei – să nu mai mănânc niciodată zeamă. Poate că, într-o zi, voi fi eu cea care va spune, zâmbind, copiilor mei: „Dacă vrei să crești mare, trebuie să mănânci o strachină de zeamă”.
Eseu de Cătălina Roșca
Editare de Natalia Graur
