Aruncă șosetele proaspăt spălate în geantă. Adaugă niște tricouri luate pe furiș din dulapul tatei. Oricum poartă aceeași mărime. Se strecoară tiptil la bucătărie și deschide dulapul din colțul de jos în dreapta. Știe că acolo mama ascunde ceva bunișor, îndeosebi conservele de pește afumat sau scrumbie aduse din Letonia sau din Lituania. Oaspeții din Țările Baltice erau mereu bineveniți în casă, iar produsele aduse de acolo se deschideau doar de Paști și Crăciun. Ia două conserve mai din spate, ca să nu observe nimeni că lipsesc. Verifică dacă nu le-a expirat termenul de valabilitate, însă știe că le-ar lua oricum cu el. Când ești student, foamea nu te întreabă când expiră ceea ce găsești-n frigider.
Apoi, fără să scoată vreun zgomot, le pune în geantă mai la adânc, sub văgăuna de șosete și tricouri, o închide repejor și se îndreaptă spre ușă ca s-o zbughească cât mai repede din casă.
– Apoi… ce facem cu numele fetiței? întreabă el în gura mare fără a se adresa cuiva anume. Brusc, se aud tropăiturile mamei care aleargă spre ușă.
– Mai încet, că tocmai am adormit-o!
Tata vine agale, cu o gazetă în mână și cu o față somnoroasă.
– Văd că tare atent mai citeai gazeta aia.
– Citeam cu ochii închiși ca să-i pătrund în esență.
– Eu zic să o numim Patricia, spune sora, apropiindu-se la Marea Adunare Națională din Coridor și mușcând pofticios dintr-un măr.
– De unde ai mărul cela? o întreabă fratele.
– Am reușit să-l salvez până ca tu să ciordești totul din casă!
Fratele roșește nițel, dar mizează pe tema de bază a ședinței din coridor.
– Așa, hai că eu trebuie să plec. Ce nume îi dăm celui mai tânăr membru al familiei?
Toți tac. Eu eram născută deja de trei zile, mama era externată de la maternitate, buricul aproape că-mi căzuse, iar numele meu așa și nu a fost ales. Toți mă numeau „fetița”, iar pentru că dezmierdarea se lipise bine, nu se deranjau să-mi mai caute un nume bun de pus în pașaport.
– Deci eu voi reitera numele Patricia, repetă sora, deja ajungând la ciotul mărului.
– Patricia, ca pe fata vecinilor de la etajul de sus? întreabă mama fără gram de entuziasm.
Sora dă din cap binevoitor și mândră de sugestia sa.
– Și dacă o vom striga de la balcon, cum va înțelege lumea la care Patricie ne referim?
– Îi vom găsi o dezmierdare, răspunde sora foarte fermă.
– Și cum o vom dezmierda? întreabă fratele, clar invalidând propunerea.
– Îi vom spune Patty.
– „Patty” sună ca un pateu! Apoi la toți li se va face foame după așa o dezmierdare. Și numai gândește-te să strigi „Patty” de la balconul nostru – va râde toată ograda și de tine, și de fetiță, și de întreaga familie. Vor zice că ne-am bătut joc de numele ei. Nu, hai altul.
– Ap’ hai dă-te tu cu opinia dacă ești așa mare critic! zice indignată sora.
Fratele zâmbește pe sub mustăți. Știe el ce nume vrea să-mi pună. E numele primei lui dragoste. Timpul a trecut, anii s-au scurs, dar numele primei iubiri nu se uită.
– Cristina, zice fratele cu un zâmbet dulce, uitându-se pentru validare la mama și sora. Ele știau cine-i Cristina.
Cristina era fata după care fratele meu tare mult timp a umblat să-i fure măcar un sărut, căreia îi aducea toate florile din grădină cu tot cu rădăcină, care imediat ce se făceau roze cireșele de pe copacul din fața casei gusta prima din ele, pentru a-și pune dorința corectă atunci când va spune tradiționalul „poamă nouă-n gură veche”.
– Off, nu, te rog! zice imediat sora. Numai nu Cristina!
– De ce nu?
– Lasă că te-am văzut cum boceai în pernă după ea.
– Nu boceam! răspunde fratele, și obrajii i se fac ca bujorii.
– Boceai, boceai! Te auzeam chiar și cu perna peste cap. Mi-e interesant dacă vrei și noi să bocim că am anumit fetița în cinstea dragostei tale neîmplinite?
Fratele se înfurie.
– Poate o numim Vasilisa? În cinstea lui Vasile care așa și nu te-a scos nici măcar la o înghețată. Surorii i se fac ochii de bivol, simte cum sângele îi circulă cu viteza luminii până-n călcâi.
– Eu cred că tu întârzii la autobuz! zice sora cuprinsă de furie. Și se cam împute orice ai strecurat tu în geanta aia. Doar frigiderul mai lipsește să-l iei, în rest ai cărat cam tot din casă. Poți pleca, numele îl alegem și fără tine.
– Așa, liniște! intervine mama. Nimeni nu pleacă până numele nu este ales. Fetița are trei zile deja și noi nu o putem boteza dacă nu-i știm numele. Mă incomodez când văd vecinele că se apropie să o vadă și la toți le este interesant cum o cheamă. De fiecare dată trebuie să le dau vreo informație ca să le zăpăcesc cu totul și să nu se mai gândească la nume. Ieri le-am spus că la spital s-a deconectat lumina când nășteam și a trebuit să nasc la lumina lumânărilor.
– Și te-au crezut?
– Ei… m-au întrebat dacă precis eram conștientă în acel moment.
Toți surâd. Tare curioși mai sunt vecinii. Mai întâi o întrebau pe mama de ce s-a îngrășat acum 5 luni, iar când au aflat că e gravidă o întrebau dacă la 40 de ani ai aceleași simptome de graviditate ca și la 20.
– Nu, la 40 nici nu simți că ești gravidă, răspundea mama. Ți face reducere la dureri și disconfort pentru curaj.
După câteva clipe de tăcere, își amintesc de ce, totuși, se află încă în coridor.
– Deci, numele…
– Ce ziceți de Camelia? întreabă mama duios.
Mamei tare-i plăceau serialele spaniole. În unul din ele era o femeie cu talie de viespe și ochi verzi, mășcați de cuprindeau tot ecranul televizorului. Îi rămăsese mamei mult timp în amintire imaginea acelei femei. Se gândea ce bine ar fi dacă fata ei ar cuceri ecranele la fel ca acea Camelie din serial.
– Asta din serialul cela „Maria-Emilia”?
– Nu! răspunde mama repede, ca să nu se dea de gol. Asta așa mi-a venit mie în cap cât eram la maternitate, menționează mama mizând pe faptul că poate li se va face milă de ea și de sacrificiile prin care a trecut pentru a-mi da naștere.
– Genială idee, spune fratele cu o doză de ironie și ignorând total mesajul ascuns al mamei. Eu deja știu cum o vor porecli la grădiniță sau școală: „Cămila nu mai tași, c-are două gogoași”.
– Tu de când te-ai făcut poet? întreabă sora, încă supărată.
– De când cineva mă dă de gol că târâi lucruri din casă, șoptește încet fratele la urechea surorii.
– Vezi, ai grijă, că deja suntem două, spune sora. Două fete și un singur băiat! Să te temi de Camelia și mine!
– Nici o Camelie, nimic! brusc intervine tata.
Tot timpul acesta, tata urmărea pe furiș discuția, prefăcându-se că citește gazeta și așteptând momentul potrivit de intervenție.
– Nu pot să cred că într-o familie de români ca a noastră nici unul nu s-a gândit la un nume pur românesc. Eu propun Cătălina.
– De unde ai mai scos și numele acesta?
– Eminescu să ne judece, zice tata.
– Se-ncepe…
– 98 de strofe a scris geniul. 98! „Ce-ți pasă ție, chip de lut/Dac-oi fi eu sau altul?”
– Off, hai opriți-l, vă rog, până nu la va recita pe toate 98, zice sora plictisită.
Mama se uită dintr-o parte și, cu un semn de dezaprobare, intervine:
– De ce anume Cătălina? Pentru că lui Eminescu i-a plăcut nu înseamnă că și nouă trebuie să ne placă.
– Nouă trebuie nu doar să ne placă, ci să-l cinstim pe Marele Geniu!
– Tata, hai gata, am înțeles că ai scos cozul cu patriotismul, dar în belot se joacă cinstit, toți avem câte un coz în mână, intervine fratele foarte ferm.
– Atunci să o facem democratic! Eu scriu pe foaie toate numele propuse, le aruncăm în pălăria mamei și care primul este ales, acela va fi numele fetiței.
Toți se privesc reciproc cu o doză de aprobare. Totuși e democratic, fiecare are un nume de propus, nici unul nu vrea să cedeze, lăsăm alegerile să decidă. Tata rupe din spațiile goale ale gazetei patru bucăți mici de hârtie și scrie numele.
– Scrie patru nume, dictează sora. Patricia, Cristina, Camelia și Cătălina.
Tata scrie pe cele patru foițe și le aruncă în pălărie. Se uită spre mama și-i îndreaptă pălăria.
– Va extrage cea care a purtat fetița nouă luni.
Mama amestecă lent foițele din pălărie, se joacă cu ele printre degete și scoate o foiță care s-a prins de arătător. Tensiune în camera. Toți așteaptă verdictul. Nimeni nu respiră. E liniște. Nici musca care zbura pe lângă urechea surorii nu se mișcă de frică că nu va auzi pentru prima dată numele fetiței. Mama se uită pe foiță, apoi, suspect, la tata.
– Cătălina scrie aici.
– Democrația vrea o Cătălină în casă, răspunde tata zâmbind și o pupă pe mama.
De la pupătura tatei mama se înmoaie și-i trec toate suspiciunile. Fratele dă din umeri, resemnat. Sora își dă seama că Patricia vecinilor rămâne singura Patricie din bloc. Fratele o cuprinde pe soră, îi cuprinde pe mama și pe tata și cu o geantă plină de șosete, tricouri și conserve, iese din casă.
– Rămâneți cu bine și aveți grijă de Cătălina.
Toți zâmbesc mulțumiți. Alegerile au avut un rezultat pozitiv. Sora se duce în cameră se termine puzzle-ul început ieri. Tata redeschide gazeta. Mama se gândește să nu arunce foițele cu nume, peste ani o să-mi povestească despre alegerile prin care am trecut încă în frageda mea copilărie. Însă, surpriză! Când deschide foițele, observă că pe toate scrie „Cătălina”. Mama se uită la tata cu ochii mari și-i spune indignată:
– Nu-ți pare că au fost fraudate alegerile?
Tata râde și răspunde:
– Nu! Comisia Electorală a validat numirea. Mi se pare deja târziu de le anulat. Votanții nu au pus la îndoială veridicitatea procedurii. Respectăm alegerile așa cum au fost.
Mama se uită la tata și-i spune scrâșnind printre dinți:
– Azi dormi pe divan.
Tata nu-i tare bucuros, dar acceptă sentința. Divanul din salon era cea mai veche mobilă din casă. Atât de veche, încât doar pe o bucată mică din el mai puteai dormi, pe restul simțeai toate sârmulițele cum ți se bagă-n spate. Tata se duce în camera în care încă dormitam și-mi spune încetișor:
– Să-ți aduci aminte acest moment! Numele tău m-a costat o noapte pe divan!
Autoare: Cătălina Bîrsanu
