Și cum ar fi să-i intru în mormânt, să-i desfac sicriul așchie cu așchie, apoi să ajung la ea? Să-i ating trupul mumificat, să i-l spăl cu lacrimi, să i-l duc pe câmp, să i-l culc printre flori? Să i-l plimb așa prin locuri neumblate? Am ales să nu fac asta. Îi voi da viață cuvânt cu cuvânt. Frază cu frază. Ca în ziua întâi. N-o să mă mai nască ea pe mine, ci o voi plăsmui eu însămi, o voi scoate din carnea mea, din fiecare zvâcnire a sufletului meu. Voi urla din toți rărunchii în durerile facerii, așteptând neputincioasă să se rupă din mine, apoi mi-o voi lipi de piept și-o voi dezmierda în neștire. O s-o duc așa, pe brațe, ca pe pruncul meu. Am s-o botez prin alte cuvinte mângâietoare și o voi arăta lumii în toată splendoarea sa.
Când m-a sunat Victor la douăsprezece noaptea am știut că ai murit înainte ca el să fi rostit un singur cuvânt. Cerșeam o explicație. El urla. Gura lui era închisă pentru cuvinte. Mi-ar fi plăcut să-mi crească aripi înfricoșate până la nori… să pot zbura la el. Să-l îmbrățișez cu toată căldura mea, apoi așa, amândoi, să ne lipim de tine. Să plângem mult. Să-ți curgă lacrimile noastre pe trup și să se adâncească niște mici canale prin care ele să se miște, născând firișoare, asemenea unor rădăcini. Să se iște lumina. Să-ți repornească inima.
Am rămas noi două: tu-n sicriu, eu – alături, dârdâind. Am început să-ți citesc povești dintr-o carte căzută sub mână. Cred că eu sunt singura care a făcut-o vreodată pentru tine. Genele tale scurte erau lipite mai multe la un loc. Ca la copiii care plâng mult și adorm cu ele așa. Și trupul ți s-a împuținat ca la copii.
Afară toarnă cu găleata. Trupușorul tău a coborât în pântecul întunecos al pământului de șase zile. Nicio mână nu te va mai mângâia. Nicio gură nu te va mai săruta. Niciun glas nu te va mai striga. În casa ta, fără uși și ferestre, niciun picior nu va mai călca. Ți-am luat cea mai frumoasă eșarfă pe care nu ți-ai fi cumpărat-o niciodată. Pe care nu ți-am luat-o la timp. Să-ți fi mângâiat cu ea buricele degetelor. Să-ți țină de cald, de iubire, de cântec de noapte bună.
O moarte care nu dovedește nimic. De furie chiar am spus că ai murit prostește. Dar oare poate fi prostească o sinucidere? Toată durerea ce și-a făcut loc într-un biet suflet? Câtă dragoste ți-ar fi trebuit ca să te fi putut salva? Nu te-am auzit. Ne-ai înșelat pe toți. Dar te-ai frânt. Știu că nu am dat nicio palmă în tine, dar te-am ucis prin miile de ore de nesomn, prin zilele în care n-am avut un cuvânt de mângâiere. A fost o jumătate de secol în care ai luptat cu înverșunare cu o lume fără nimic omenesc în ea. Mai întâi a fost tatăl tău, care te-a pângărit și te-a ucis la 11 ani. Apoi a fost mama ta, care te-a respins și te-a urât. Apoi a fost tatăl meu, care te-a lovit fără milă. N-au lipsit nici cei din jur, care râdeau sau se uitau la tine cu dispreț.
Nu te-am cunoscut niciodată. N-am putut să-ți aflu sufletul niciodată. În afară de iubirea ta nesfârșită pentru mine, n-am știut nimic. Și dacă faptul că tu-mi apari în vis este doar rodul dorințelor mele? Mă apucă un soi de disperare că în visul meu se produce o dedublare a propriului meu eu și vorbesc tot cu mine. O continuă repetiție. O rotire în jurul propriei mele ființe.
Mi-amintesc momentul în care dentistul mi-a omorât nervul unei măsele. Era prima dată când se întâmpla să moară ceva în mine. Eram terifiată la gândul că, de atunci încolo, voi trăi cu moartea în coastă. Când ai murit tu, am înțeles că te-ai prins de ființa mea, că ești pandantul meu. Din acea zi, pândesc orice om pe care-l știu și, dacă se întâmplă să treacă de partea neștiută, încerc să aflu tot ce s-ar putea despre cum s-a stins. Simt cum sângele meu zvâcnește, se tulbură, iar eu amețesc la gândul că port ceva din morțile altor oameni. Ce să fac cu aceste imagini fantasmagorice? Le pot uita, desigur. Eu aleg să le alătur și să le unesc între ele ca în vechile pelicule fotografice și să le învârt în cap din nou și din nou. Chiar dacă le-aș scoate la soare, imaginile nu s-ar pierde, ci, probabil, și-ar spori monstruozitatea.
Autoare: Silvia Berdan
