Femeia care a umplut golul lăsat de cancer
„O parte din durerea lor a rămas aici”
- Daisy, fetița mea, numai nu te supăra. Te rog, nu fi tristă. Dar ești prea mare și se sperie lumea când te vede așa în prag…
Femeia se apleacă spre câinele ciobănesc, încercând să-l scoată din casă. Elevii care învață la școala de peste drum traversează haotic strada, se îmbrâncesc, vorbesc tare, aruncă petarde, iar larma lor o sperie pe Daisy. Se ascunde în casă, unde își găsește liniștea și ceva gustos. Își îndreaptă privirea tristă spre femeia care-i vorbește cu o voce caldă, bună de spus povești.
- Ești cel mai dulce câine, o dezmiardă femeia, înainte să închidă cu atenție ușa în fața ei.
Își potrivește vesta maronie pe umeri, mângâie cele trei pisici tolănite pe canapea și pășește spre bucătărie, unde ceainicul începe să fluiere.
Femeia se apleacă spre câinele ciobănesc, încercând să-l scoată din casă. Elevii care învață la școala de peste drum traversează haotic strada, se îmbrâncesc, vorbesc tare, aruncă petarde, iar larma lor o sperie pe Daisy. Se ascunde în casă, unde își găsește liniștea și ceva gustos. Își îndreaptă privirea tristă spre femeia care-i vorbește cu o voce caldă, bună de spus povești.
- Ești cel mai dulce câine, o dezmiardă femeia, înainte să închidă cu atenție ușa în fața ei.
Își potrivește vesta maronie pe umeri, mângâie cele trei pisici tolănite pe canapea și pășește spre bucătărie, unde ceainicul începe să fluiere.
Prietene de-o viață
Aurelia Zavtoni pune două cești pe masă și toarnă ceaiul de ierburi. Apoi, o cheamă pe Nona Cojocaru, care a venit astăzi să o viziteze, așa cum face aproape în fiecare săptămână. Cele două sunt prietene de-o viață. Trăiesc la capete diferite ale orașului, dar la distanța unui singur apel. „Deși Aurelia nu te-ar suna niciodată, chiar și dacă i-ar fi cel mai greu… E un om mult prea blând și bun, care lasă de la sine, deși uneori ar trebui să se mai revolte și să spună «NU, ajunge!»”, zice Nona.
Femeile strâng vara pomușoare și ierburi aromatice din grădină, fac plimbări scandinave, iar Nona aduce prăjituri de casă.
„Ne-am cunoscut la școala internat. Eram în clasa a VI-a când ne-am mutat la Chișinău. Părinții voiau să ne continuăm studiile, ceea ce nu puteam face în satele noastre. De atunci nu ne-am mai despărțit pentru mult timp”, povestește Nona, înainte să se cufunde în fotoliul maroniu din piele și să asculte istoriile scrise în ultimii ani de către Aurelia.
Femeile strâng vara pomușoare și ierburi aromatice din grădină, fac plimbări scandinave, iar Nona aduce prăjituri de casă.
„Ne-am cunoscut la școala internat. Eram în clasa a VI-a când ne-am mutat la Chișinău. Părinții voiau să ne continuăm studiile, ceea ce nu puteam face în satele noastre. De atunci nu ne-am mai despărțit pentru mult timp”, povestește Nona, înainte să se cufunde în fotoliul maroniu din piele și să asculte istoriile scrise în ultimii ani de către Aurelia.
O carte cu 1000 de dureri
Aurelia Zavtoni are 77 de ani. A studiat informatica, apoi a lucrat ca programatoare „în perioada când calculatoarele erau mari cât o cameră, apoi cât o masă, apoi cât un sertar… până au ajuns să-ți încapă și în palmă. Cu toate acestea, nu am învățat să scriu decât cu o mână”, râde ea timid.
Însă nu aceasta este istoria ei. Nu e nici despre familia ei și nici despre casa părintească în care a rămas acum singură. Este despre femeia care a deschis durerii, atunci când aceasta i-a bătut la poartă de o mie de ori.
Însă nu aceasta este istoria ei. Nu e nici despre familia ei și nici despre casa părintească în care a rămas acum singură. Este despre femeia care a deschis durerii, atunci când aceasta i-a bătut la poartă de o mie de ori.
În urmă cu 20 de ani, Aurelia Zavtoni a început să împartă proteze mamare femeilor din Moldova. 17 ani a făcut voluntariat, fără să ceară bani nimănui. Cât timp ea a fost speranța celor o mie de femei care i-au trecut pragul, alinarea Aureliei a fost scrisul. „Este extrem de greu să porți cu tine atâtea istorii despre durere, frică, speranță, renunțare, fericire, iubire, moarte… Nu e ceea ce mi-am dorit. Dar nici ceea de ce aș fi fugit”, recunoaște femeia. Apoi, se așterne o tăcere în casa cu tavanele înalte și ușile din lemn.
Primele trei proteze
Era începutul anilor 2000. Cei doi copii erau mari, femeia ieșise la pensie, iar timpul liber părea să fie din belșug. „Un pensionar irlandez venise în Moldova, să vadă cum trăiesc oamenii în cea mai săracă țară din Europa… Iar fiica mea îl ajuta pe post de translatoare”, povestește ea.
Nu sărăcia a fost cea mai mare problemă pe care a văzut-o bărbatul, ci lucrurile la care aveau mai puțin acces unii oameni. „Întreba cu ce poate să ajute, iar o femeie l-a rugat să îi aducă o proteză mamară, care era greu de găsit în Moldova. Irlandezul a adus trei proteze”, își amintește Aurelia.
«Poate știi pe cineva care are nevoie de proteze, să nu se piardă și celelalte două?», a întrebat-o fiica într-o zi. Și anume așa a început totul.
A doua proteză i s-a potrivit unei prietene, care după mastectomie (înlăturarea sânului din cauza cancerului mamar, n.red.) s-a descurcat cu ce a putut. Își umplea golul din dreapta a sutienului cu țesături fine, care să nu-i zgârâie pielea, sau cu săculețe cu in, care vara se umflau și deveneau greu de purtat. „Atunci am văzut cum acea bucată de silicon poate da speranță și siguranță unei femei”, își amintește Aurelia.
Mai rămânea o singură proteză, mică și bine ambalată. Dar nu reușea să găsească pe nimeni. „Din cele zece femei cu care a stat la spital prietena mea, doar una a mai rămas în viață…”. Aurelia înghite un nod ca un bolovan în gât. Chipul palid, ușor brăzdat de ani, îi îngheață. Încearcă să nu lase lacrimile s-o răscolească. „N-am mai văzut-o niciodată atât de distrusă, repetând: «Atunci mie cât mi-a mai rămas să trăiesc?!»... Când medicii îți spun că ai cancer, este de parcă ți-ar spune că ai să mori și tu foarte curând…”.
Nu sărăcia a fost cea mai mare problemă pe care a văzut-o bărbatul, ci lucrurile la care aveau mai puțin acces unii oameni. „Întreba cu ce poate să ajute, iar o femeie l-a rugat să îi aducă o proteză mamară, care era greu de găsit în Moldova. Irlandezul a adus trei proteze”, își amintește Aurelia.
«Poate știi pe cineva care are nevoie de proteze, să nu se piardă și celelalte două?», a întrebat-o fiica într-o zi. Și anume așa a început totul.
A doua proteză i s-a potrivit unei prietene, care după mastectomie (înlăturarea sânului din cauza cancerului mamar, n.red.) s-a descurcat cu ce a putut. Își umplea golul din dreapta a sutienului cu țesături fine, care să nu-i zgârâie pielea, sau cu săculețe cu in, care vara se umflau și deveneau greu de purtat. „Atunci am văzut cum acea bucată de silicon poate da speranță și siguranță unei femei”, își amintește Aurelia.
Mai rămânea o singură proteză, mică și bine ambalată. Dar nu reușea să găsească pe nimeni. „Din cele zece femei cu care a stat la spital prietena mea, doar una a mai rămas în viață…”. Aurelia înghite un nod ca un bolovan în gât. Chipul palid, ușor brăzdat de ani, îi îngheață. Încearcă să nu lase lacrimile s-o răscolească. „N-am mai văzut-o niciodată atât de distrusă, repetând: «Atunci mie cât mi-a mai rămas să trăiesc?!»... Când medicii îți spun că ai cancer, este de parcă ți-ar spune că ai să mori și tu foarte curând…”.
«Ești o proastă sau o sfântă?»
A mers la Institutul Oncologic, să întrebe medicii dacă cunosc pe cineva căreia i s-ar potrivi proteza rămasă. După câteva zile, telefonul de acasă nu se mai oprea din sunat: «Proteză, proteză, proteză». „Nu le aveam. Dar ca să nu le descurajez le scriam într-o listă, iar când Tom aducea alte proteze le sunam și veneau la mine să le măsoare. O mare problemă a femeilor de la noi este că nu își știu mărimea la sâni. Apoi, măsurile noastre sunt după regulile rusești, în timp ce mărimile europene sunt de două ori mai mici. Adică, dacă o femeie îmi spunea că mărimea la sân este de trei, atunci protezele europene care i se potriveau erau cu mărimea șase”, explică Aurelia.
Exoprotezele, numite și protezele mamare externe, sunt făcute din silicon și repetă forma, structura și consistența unui piept real. De acestea pot beneficia femeile după 4-6 săptămâni de la intervenția chirurgicală de înlăturare a unui sân afectat de tumoare (mastectomie). Din 2017, Republica Moldova a început să ofere aceste exoproteze mamare și sutiene speciale în baza poliței medicale. Protezele sunt distribuite de către Institutul Oncologic. Dacă nu există contraindicații, pacienta se prezintă cu fișa medicală (formularul nr. 025/e), în secția de Reabilitare Medicală și Medicină Fizică a Institutului Oncologic. Acolo i se măsoară sânul, pentru a stabili mărimea necesară a protezei. Dacă mărimea necesară este în stoc, beneficiara o primește, în caz contrar este inclusă în lista de așteptare.
„Aceste exoproteze sunt necesare femeilor care au mastectomie nu doar pentru că ascund lipsa sânului, ci și pentru că o scutesc de eventuale probleme cu coloana vertebrală”, explică Liliana Prodan, șefa secției de Reabilitare din cadrul Institutului Oncologic.
„Aceste exoproteze sunt necesare femeilor care au mastectomie nu doar pentru că ascund lipsa sânului, ci și pentru că o scutesc de eventuale probleme cu coloana vertebrală”, explică Liliana Prodan, șefa secției de Reabilitare din cadrul Institutului Oncologic.
Aurelia nu-și atribuie merite pentru munca depusă în cei 17 ani de voluntariat. „Nu, nu eu eram cea care ajută aceste femei. Omul bun era Tom, care cumpăra proteze din propriii lui bani sau din donații, iar eu doar jucam rolul de intermediar dintre el și ele”, se grăbește să adauge ea. Nu crede că a făcut ceva deosebit, doar a amenajat o cameră din casă cu o canapea și o oglindă în care femeile să se vadă din cap până-n picioare când probau protezele, până o găseau pe cea potrivită.
Tom, implicat în mai multe acțiuni de caritate (foto din arhivă personală)
„Multe îmi aduceau carne, ouă, lactate sau îmi întindeau bani. Dar le refuzam pe toate. Cum puteam trage foloase din ajutorul umanitar al unui om bun? Într-o zi o femeie, la un alt refuz al meu, a zis: «Ești o proastă sau ești o sfântă? Zău că nu înțeleg de ce nu accepți măcar acești 400 de lei». Sincer, nu mi-a plăcut nici una dintre cele două opțiuni”, râde Aurelia, iar fața i se îmbujorează. „Posibil că o fac intuitiv în memoria tatălui meu, a bunicii mele, a surorii tatălui meu și a verișorului meu… Cu toții au murit din cauza cancerului și știu cât de cruntă poate fi această boală”, recunoaște ea.
Potrivit Institutului Oncologic, din 2017 până în prezent, 6613 de femei cu mastectomie au primit o exoproteză mamară din partea statului. Din vara lui 2023, femeile pot să-și înlocuiască exoproteza după trei ani, iar sutienul special în fiecare an.
Până aici…
Se ridică de la masa din lemn dur din mijlocul salonului și dispare pentru câteva minute, ca ulterior să revină cu o mapă cu foi îngălbenite care dau pe dinafară. Sunt pline cu nume, prenume, localități și măsuri de sân ale femeilor care își așteptau proteza. Iar numărătoarea se oprește la 1051. „Aici s-a oprit aventura mea pe cât de frumoasă, pe atât de epuizantă. Mă storcea de vlagă toată această durere pe care simțeau aceste femei că vor să o împartă cu mine”. Face o pauză și răsfoiește foile.
Ceea ce pare o listă ca într-o carte de telefoane, pentru Aurelia sunt oameni. Sunt femeile pe care le-a văzut fericite și le-a auzit chicotind ca niște fetișcane ce-și îmbracă rochia nouă. Sau sunt vocile stinse pe care le-a auzit în telefon, când înțelegea că apelul ei ajunge la ele prea târziu. „Cel mai greu moment era când cineva îmi răspundea cu o voce tremurândă că femeia e deja înmormântată… Îmi era atât de greu pe suflet atunci. Mă simțeam parcă vinovată că eu sunt în viață și că n-am dovedit să fac nimic pentru cea de s-a dus”, recunoaște Aurelia, răbufnind într-un plâns sugrumat.
„Nu aveam loc pentru durerea cuiva”
Nu a mai avut loc de durerea acestor femei când și-a pierdut soțul din cauza unui accident vascular cerebral subit. Două femei măsurau protezele mamare în camera de probă, când Aurelia a auzit vocea stinsă a soțului care o striga din camera vecină. „L-am găsit întins la podea. Îi era greu să respire. Am chemat ambulanța, iar pe femei le-am rugat să plece. Nu aveam timp pentru ele… Au ieșit abia când au venit medicii. Nu voiau să se întoarcă acasă fără nimic. Și asta m-a rănit și mai mult… Peste 32 de ore mi-am pierdut soțul pentru totdeauna”, suspină.
Atunci a simțit că vrea să renunțe. Se simțea prăbușită și rănită. Nu mai avea loc pentru o durere străină, o avea pe a ei. Pierduse omul cu care și-a întemeiat o familie și a crescut doi copii. Și în ziua în care-și petrecea soțul pe ultimul drum la ușă i-au venit câteva femei după proteze. „Nu le-am primit. Nici nu le-am ascultat blestemele pe care mi le-au scuipat în față. Eram și mai rănită, dar nu le-am judecat. Știam că durerea lor conta pentru ele, dar în acel moment nu și pentru mine. Au urmat zile, săptămâni în care nu am mai vrut să le sun, nici să le vorbesc, dar protezele erau în camera de probă și nu am vrut să le las așa...”, recunoaște ea.
De aceea, nu a renunțat la voluntariat, deși spune că nu era zi în care să nu viseze ca Tom să-i scrie că „proiectul lor particular” se încheie.
De aceea, nu a renunțat la voluntariat, deși spune că nu era zi în care să nu viseze ca Tom să-i scrie că „proiectul lor particular” se încheie.
Câtă durere încape într-o singură inimă?
„Am un caracter tare păcătos: nu pot să fiu indiferentă. Asta te expune, te atinge… Unele femei erau mai tăcute, dar cele mai multe dintre ele voiau să vorbească despre boală, despre soarta lor. Îmi povesteau și, fără să vreau, istoriile lor mă atingeau. Apoi ele plecau, iar o parte din durerea lor a rămas aici… E greu să ai atâția oaspeți într-o inimă atât de mică”, constată ea, acoperindu-și pieptul cu mâinile.
În toți acești ani, Aurelia Zavtoni a văzut cum durerea și frica de moarte a mutilat atât chipurile, cât și inimile oamenilor. A văzut cum lipsa bunului simț adeverește zicala „obraznicul mănâncă praznicul”, dar a văzut și femei care au reușit să-și regăsească fericirea chiar și după extirparea sânilor. „Am văzut diferite fețe ale acestei boli.”
În toți acești ani, Aurelia Zavtoni a văzut cum durerea și frica de moarte a mutilat atât chipurile, cât și inimile oamenilor. A văzut cum lipsa bunului simț adeverește zicala „obraznicul mănâncă praznicul”, dar a văzut și femei care au reușit să-și regăsească fericirea chiar și după extirparea sânilor. „Am văzut diferite fețe ale acestei boli.”
Mariana este o tânără de care Aurelia Zavtoni își amintește cu zâmbetul pe buze. I-a fost depistat cancer mamar în adolescență. Tot atunci sânul stâng i-a fost extirpat, iar medicii au atenționat-o să nu conceapă copii. Cu toate acestea, femeia a pășit pragul Aureliei ținând de mână un băiețel de cinci ani și pe soțul ei. „Cât proba proteza, mi-a povestit că este foarte fericită. E atât de fericită, încât îi e frică să nu se întâmple ceva. Nu s-a jeluit și nici învinuit pe nimeni pentru pierderile ei. A zâmbit mereu, în timp ce din hol răsuna vocea entuziasmată a copilului. Au plecat ținându-și copilul de mâini. Iar el își strângea piciorușele, ca părinții să-l ridice tot mai sus și mai sus… E bine când oamenii își găsesc fericirea”, spune ea.
Oaspetele neașteptat
Dar își amintește și de femeia care i-a bătut la poartă nechemată. „Nici măcar nu era înscrisă în listă…”, spune Aurelia. Dar a primit-o, când a văzut-o plângând și învinuindu-și soarta.
„Mi-a povestit că a fost însoțitoare de vagon la trenuri de curse lungi și făcea bani tare buni. A construit o casă cu două etaje și un beci mare în care încap și 10 poloboace. N-a dovedit doar să pună faianță în baie, când soțul i-a spus că o părăsește pentru o altă femeie mai tânără, iar tristețea a adus cu ea și cancerul care i-a furat un sân… I-am scris numele în lista de așteptare, dar m-a rugat să o las să vadă cum arată acele proteze. Apoi a vrut să le probeze, iar când una i s-a potrivit, nu a mai vrut să și-o scoată. «Asta e proteza mea. Fac moarte de om, dar nu o mai scot!», a strigat vizitatoarea. Mă simțeam trasă pe sfoară. Era mult prea zdravănă, ca să încerc să-mi măsor puterile cu ea… Îmi venea să strig și totodată să râd în hohote. Acest caz însă m-a învățat minte. Nu am mai dat drumul nimănui în casă dacă nu era chemat. Și veneau multe femei. Și la poartă ieșeam, le scriam în lista de așteptare, dar nu le mai deschideam ușa la casă”, povestește femeia.
„Mi-a povestit că a fost însoțitoare de vagon la trenuri de curse lungi și făcea bani tare buni. A construit o casă cu două etaje și un beci mare în care încap și 10 poloboace. N-a dovedit doar să pună faianță în baie, când soțul i-a spus că o părăsește pentru o altă femeie mai tânără, iar tristețea a adus cu ea și cancerul care i-a furat un sân… I-am scris numele în lista de așteptare, dar m-a rugat să o las să vadă cum arată acele proteze. Apoi a vrut să le probeze, iar când una i s-a potrivit, nu a mai vrut să și-o scoată. «Asta e proteza mea. Fac moarte de om, dar nu o mai scot!», a strigat vizitatoarea. Mă simțeam trasă pe sfoară. Era mult prea zdravănă, ca să încerc să-mi măsor puterile cu ea… Îmi venea să strig și totodată să râd în hohote. Acest caz însă m-a învățat minte. Nu am mai dat drumul nimănui în casă dacă nu era chemat. Și veneau multe femei. Și la poartă ieșeam, le scriam în lista de așteptare, dar nu le mai deschideam ușa la casă”, povestește femeia.
„Oamenii sunt duri”
Îi pare rău că nu a reușit să-i găsească o proteză potrivită unei învățătoare de la țară, care a recunoscut că se simte vulnerabilă la lecții și în sat, când unii oameni râd de ea, că a rămas fără un sân. „Oamenii sunt duri… Dar nu a mai reușit să-și aștepte proteza. S-o dus înainte de timp”, spune ea ca o șoaptă care-i trece cu greu printre dinți.
În anul 2024, 953 de paciente au primit exoproteze mamare sau sutiene din partea statului. În lista de așteptare a Institutului Oncologic sunt înscrise alte 6800 de femei.
De cele mai multe ori, femeile care au avut cancer își vedeau boala ca o rușine și o vină. „Nu înțeleg de ce este rușinos pentru o femeie să sufere de cancer. De ce nu-i rușinos să fii bolnav de orice altă boală? Dar cancerul parcă automat știrbește ceva esențial din frumusețea și demnitatea lor, iar societatea nu le face loc să se ridice”, constată cu tristețe Aurelia.
Scrisul îi aduce alinare
Nu a vorbit nimănui despre acele femei, „pentru că nu mă gândeam că am dreptul moral să vorbesc despre ele…”. Dar a scris istoriile celor care au marcat-o, care au făcut-o să plângă sau să râdă. A scris mai întâi la calculator, colectând literă după literă fiecare cuvânt. A scris așa cum o făcea când discuta zi de zi cu feciorul, plecat la studii în Japonia.
Iar când calculatorul a îmbătrânit și a devenit tot mai morocănos, înghițind și uitând o mare parte din textul proaspăt scris, Aurelia a trecut la stilou și foaie. „Și într-un moment am simțit că nu mă mai pot opri, iar scrisul a devenit pastila mea de alinare”. Astfel, femeia care salva demnitatea și încrederea femeilor trecute prin mastectomie, și-a găsit propria salvare în scris.
Pereții casei încep să se răcească. Daisy latră ușor după geam, iar pisicile torc zgomotos. Nona se ridică să pună o nouă porție de ierburi la infuzat. Scoate prăjitura cu miere și nuci din geantă. „Este tocmai bună să alunge tristețea”, îi strigă Nona din bucătărie.
Iar Aurelia rămâne pentru câteva clipe singură în salon. Își trece degetele peste mapa plină cu numele femeilor cărora le-a găsit sau nu proteza mamară potrivită. Închide mapa cu grijă și o ridică la piept, pentru a-și mai umple încă o dată inima rănită cu speranță. „Le ascultam, deși nu neapărat că voiam să le aud. Mă gândeam că nu mai încape atâta durere și frică într-o casă de om. Dar de fiecare dată găseam loc pentru ele în inima mea. Și acum mai sunt acolo. Și acum uneori mai doare…”.
Iar Aurelia rămâne pentru câteva clipe singură în salon. Își trece degetele peste mapa plină cu numele femeilor cărora le-a găsit sau nu proteza mamară potrivită. Închide mapa cu grijă și o ridică la piept, pentru a-și mai umple încă o dată inima rănită cu speranță. „Le ascultam, deși nu neapărat că voiam să le aud. Mă gândeam că nu mai încape atâta durere și frică într-o casă de om. Dar de fiecare dată găseam loc pentru ele în inima mea. Și acum mai sunt acolo. Și acum uneori mai doare…”.
* Aurelia Zavtoni a participat la concursul de eseuri Subiectiv din 2024. Eseul ei „Mogâldeața” a fost selectat pe lista scurtă a concursului. Istoria ni s-a părut atât de interesantă, că în una dintre zile am fost la ea să o cunoaștem.
Text și foto: Tatiana Beghiu
Editare: Anastasia Condruc
Editare: Anastasia Condruc
