Există visuri de ani și visuri de secunde. Visuri ca o după-amiază leneșă de august și visuri ca un nor peste soarele torid de iulie. Există visuri de zi și visuri de noapte. Visuri care te trezesc la 3 dimineața și visuri care nu te lasă nici măcar să adormi. Există visuri în fel și chip, dar nu există visuri la cheie. Un vis la cheie, am învățat, e un vis pe care l-a visat altcineva pentru tine. Te capturează, te amețește, te lasă să plutești pentru un timp în afara ființei tale, dar te obligă mereu, oricât de târziu, să te întorci la tine.
***
În urmă cu aproape un an, mi-am împachetat într-o valiză și o geantă de mână lucrurile, curajul și ce a mai încăput din viața pe care o construisem până atunci și m-am mutat la 2000 km de casă, pentru un stagiu care trona în capul listei de idealuri de câțiva ani buni. Orice altceva am lăsat baltă, am pus pe pauză sau am continuat cu efort de la distanță, împărțindu-mă între două lumi. Din când în când, mama îmi spunea că e temporar, că șase luni trec repede, că va veni în vizită, că voi fi înapoi cât aș clipi. Mi le spunea mie înainte să plec, dar știam că nu vorbește decât cu ea însăși, că repetă toate aceste lucruri ca pe o mantra menită să păstreze liniștea atunci când din lumea ta sa rupe ceva. Nu era pentru prima dată când plecam, însă era pentru prima dată când nu puteam să o privesc în ochi și să îi dau singuranța că mă voi întoarce. O parte din mine alesese deja să nu mai vin.
***
Există ceva într-o alegere luată în avans, o inevitabilitate ascunsă care te obligă la un moment dat să te oprești, să privești înainte, iar apoi mult înapoi și să decizi cu toate cărțile pe masă dacă renunți acum sau mergi mai departe. Am cunoscut oameni care aleg într-o clipită, oameni care amână alegerile la nesfârșit și oameni care se lasă doar purtați de val și nu aleg niciodată. Am cunoscut și oameni care se desprind de alegerile lor, care iau decizii aproape matematic, bazate pe sisteme construite să evite orice eroare. Mai nou, am cunoscut oameni care întreabă inteligența artificială ce decizii să ia. Toți acești oameni m-au fascinat și pe mulți i-am și admirat. Eu nu sunt așa. Nici ca unii, nici ca alții. Eu despic firul în patru și analizez fiecare element. Prevăd cel mai negru final și mi-l imaginez pe cel mai fericit. Construiesc liste întregi de argumente pro și contra, până ajung în punctul în care alegerea e evidentă. Dar cine mă cunoaște nu se mai miră deja dacă, la final, plonjez cu toată forța printre dezavantaje, doar pentru că s-a întâmplat ca, la un moment
dat, în drumul meu, să stau față în față cu mine și să mă întreb: de fapt, eu ce vreau? Atunci, întregul proces devine doar o documentație lipsită de sens, ignorată undeva într-un sertar al minții pe care îl deschid din când în când doar ca să îmi aud vocea care țipă: ai știut în ce te bagi.
***
Îmi amintesc cum, înspre finalul stagiului, am fost întrebați ce vrem să facem pe mai departe. Am stat toți, aproape treizeci de stagiari din România și Republica Moldova, în jurul unei mese
1
ovale și am început să vorbim, rând pe rând, în cuvinte mai mari și mai mici, despre cum nu vrem să ne întoarcem acasă. Mă văd așteptându-mi rândul și gândindu-mă cât de simplu ar fi fost să răspund la fel. Îmi simt ușurarea când cineva, apoi încă cineva spune că ar vrea, totuși, să se întoarcă. Validare. Asta căutam. Aveam nevoie de validare pentru a mă convinge că nu am luat-o complet razna, aruncând la gunoi genul de oportunitate care se ivește o dată în viață. Nu e ușor să recunoști față de alții că ceea ce ți-ai dorit cu atâta îndârjire până nu demult nu îți mai dorești acum. Și e și mai greu să o recunoști față de tine.
Uneori, puteam citi pe chipul și în glasul oamenilor mirarea amestecată cu îndoială atunci când le explicam că vreau să mă întorc acasă. O sprânceană ridicată involuntar, o pauză mai lungă nainte de a formula încurcați un răspuns. Aceleași reacții pe care eu însămi le aveam față de mine. Dacă aș fi venit de undeva din Vest, alegerea ar fi fost poate mai evidentă. Mai lină, mai lipsită de întrebări, mai de înțeles. Dar în această parte de Europa, unde sperăm mereu la mai bine, dar îl vedem prea puțin, unde poți fi schimbarea pe care îți dorești să o vezi în jur, dar mai nimic nu se schimbă, iar planurile tale s-au rezumat de prea multe ori la un dosar cu șine mânjit de drumuri interminabile și de timp… Ce poți să mai găsești aici?
***
Am crescut în țara lui Bate-Vânt. La fiecare casă cineva a plecat să caute o lume mai bună. O viață mai bună. Sau măcar o viață decentă. Unii se întorc după luni, alții după ani. Te plimbi prin sat și știi cine a mai venit când între case vechi cu fruntea lipită de pământ apar ziduri noi și acoperișuri care par că zgârie în măreția lor cerul. Unii se întorc doar în vizită. Îi regăsești într-o ciocolată de marcă străină sau într-o pungă de cafea ascunsă în cămara bunicii. Alții mai sună uneori, alții îți scriu la mulți ani. Trimit bani acasă și trăiesc cu nostalgia că nu acum, dar poate cândva, se vor întoarce. De ceilalți nu mai auzi niciodată și rămân amintiri diafane dintr-o viață care îți pare uneori că nici nu a existat și te întrebi dacă nu cumva au fost și ei doar un vis. Tu însăți devii de la un timp doar un du-te-vino și ai atâta libertate încât ai pierdut orice reper care să te ajute să îți găsești locul.
***
Uneori, ne luptăm precum Iona să spintecăm cu orice preț burta peștelui care ne înghite, doar ca să sfârșim naufragiați într-un pântec și mai mare. Alteori, peștele ne scuipă de unul singur afară și nu știm ce ne-a lovit. Rareori, ne așezăm la marginea apei, aruncăm năvodul și îl rugăm cuminți se ne mai înghită o dată, încă o dată, pentru ultima dată.
***
Toate plecările m-au învățat că cel mai frumos loc de pe pământ este acasă. Nu pentru peisaje sau pentru bogății, nici măcar pentru nostalgii sau vremuri trecute. Ci pentru că, oriunde m-aș afla, voi face o poză, chiar și în grabă, o voi trimite pe WhatsApp, iar de la celălalt capăt mi se va răspunde „❤️❤️❤️”. În realitate, știm, și ei, și eu, că e un fel de a spune mi-ar fi plăcut să vedeți și voi asta, iar răspunsul lor se citește ne-ar fi plăcut să fim acolo.
***
2
De la un timp, părinții și bunicii noștri încep să vadă lumea prin ochii copiilor și ai nepoților, așa cum, cândva, ei erau pentru noi singura lume pe care o știam. Își duc viața sfioși în colțul lor de univers, iar ea se rostogolește ca o roată dată de-a dura pururea, tot mai repede, la vale. Cât îi avem, ne par de multe ori prea băgăcioși, devenind un contratimp în programul care ni se aglomerează mereu și care nu ne mai aparține. Trebuie să îi suni, să-i vizitezi, să-i faci să înțeleagă că tu nu mai ești tu, că ai crescut și poți mult mai mult decât au îndrăznit ei să viseze. Până când, într-o zi, te grăbești să prinzi ultimul tren și plângi tot drumul înspre casă. Paradisul acela îndepărtat pe care îl privești cu ochi mari de copil, lucrurile pe care le-ai spus, dar mai ales cele pe care le-ai tăcut, le ții pe toate în palmă și o mână nevăzută apasă, gata să le strivească. Ai devenit propriul tău contratimp și nu mai ai clipe îndeajuns ca să le îndrepți pe toate.
Ca și veșnica întrebare care se ivește la răstimpuri în viețile noastre. Dacă ai putea schimba ceva… Atunci aș vrea doar o zi în plus. O zi în care să mă trezesc de dimineață și să pregătesc cu bunica aluat pentru pui. Să mănânc roșii goale din gradină și pancove dospite sub pernă. La amiază, să bălăngănim o oală cu mâncare până la deal și la întoarcere să ne oprim să aruncăm pietre în apă. Seara, când ajungem în sfârșit acasă, să fie deja iarnă și zăpada să ne scârțâie sub picioare. Bunicul să curețe cărări prin omăt, iar în bucătărie să miroasă a foc, a mămăligă și a mere coapte. Să ne așezăm la masă, să îmi spună povești, să le sorb fiecare cuvânt și să știu că nu există alt loc mai frumos pe pământ. Căci atunci când nu mai rămâne nimic, mai rămân încă poveștile și poveștile te aduc mereu acasă. Cele pe care le-ai auzit și cele în care crezi, dar mai ales cele pe care ți le spui singur.
***
De la bunicul am învățat că iubirea nu e altceva decât o fereastră pe care o „uita” larg deschisă de primăvara până toamna târziu, pentru ca rândunelele să se poată întoarce la cuibul lor de sub bârna de deasupra ieslei. Iar ele se întorceau în fiecare an, fără să le amăgești sau să te prefaci mai bun decât ești, sau să le construiești o fereastră mai mare. Se întorceau mereu și plecau mereu după ce își învățau puii să zboare. Și ce gând mai frumos decât acela că în nepătrunsul albastru străbate cerul înspre o țară caldă un pui de rândunică ce a învățat să zboare o dată cu tine? Unul în înalt, altul urmărind visuri în lung și-n lat, dar ambii privind la aceiași ochi blânzi printr-o fereastră deschisă.
…Viața nu e altceva decât un lung șir de întoarceri acasă.
Autoare: Alexandra-Ionuța Andrecuț
