Iunie, 2011. Am terminat și clasa a patra tot cu flori și coroniță. Petrec vacanța de vară la bunicii din Mehedinți. Mama nu mă lasă să ascult muzica de la televizor, spune că unele cântece te pot influența negativ. Îmi verifică periodic MP3 playerul. În fine, tot ascult pe furiș. La țară, în schimb, nu există reguli – ascultăm ce vrem. Verișoara mea dă pe MTV. Urmează vreo trei melodii pe care le-am auzit tot anul, de la Velea, Andra și Madonna. Stau impasibilă, m-am plictisit de ele. Apoi, un cântec pe care nu l-am mai auzit până acum. Îmi captează atenția de la primele note. Pe ecran scrie t.A.T.u. „Dubios nume, poate nu știu cum se scrie «tattoo»”, râd în sinea mea. “NOT GONNA GET US!” strigă una dintre artiste, în timp ce fuge, ținându-și de mână colega de trupă, într-o aventură muzicală învelită-n viscol și rebeliune. Mă poartă și pe mine cu ele. La un moment dat, observ că se apropie „nefiresc” de mult (în mintea mea, nu există conceptul de iubite). Se sărută. Simt fiori pe șira spinării și gâdilături în regiunea pelviană. Verișoara mea mă strigă și râde. Subit, simt vinovăție. Râd și eu cu ea, mă prefac că nu s-a întâmplat nimic.
Am crescut într-o familie de evangheliști. Mama m-a învățat din clasa întâia ce e sexul. Mi-a explicat că este absolut normal ca un bărbat și o femeie să facă dragoste DUPĂ căsătorie. Cât despre persoanele homosexuale, mi-a spus că ele trăiesc în păcat – trebuie să le iubesc ca pe toți semenii mei, dar să le amintesc de câte ori am ocazia că Dumnezeu este deranjat de cum trăiesc. Eu, un copil cu frică de divinitate și de flăcările iadului, eram gata să îi salvez pe homosexuali. Problema e că în orășelul meu de provincie, cu puțin peste zece mii de locuitori, n-am avut ocazia să întâlnesc niciunul. Asta până când am intrat la liceu. În fiecare luni, cele mai piperate subiecte erau legate de fetele care s-au mai sărutat în club, în weekend. Totuși, niciuna nu se descria drept „lesbi”, iar despre singurul băiat gay din școală se vorbea în șoaptă, ca despre un specimen rar, un australopitec revenit printre noi. La 15 ani, deja îmi pierdusem avântul creștino-justițiar, deși credeam în continuare în Dumnezeu și mergeam la biserică. Eram obișnuită să văd pe Tumblr poze cu fete sărutându-se, alături de sloganul #LoveIsLove.
În prima zi de școală, Ileana s-a așezat în ultima bancă. Pe mine m-a pus dirigintele în prima. Mă uitam mult la ea, era foarte frumoasă: palidă, cu ochi negri și sclera ochiului albă, un alb imaculat (citisem undeva că ochii sunt mai degrabă atractivi nu prin culoarea irisului, ci prin claritatea albului care-l înconjoară). Avea un aer serios și distant, care mă provoca. Ne-am împrietenit. M-a învățat să fumez – Marlboro roșu. Zicea că doar cei care fumează țigări tari se pot numi cu adevărat fumători. Ascultam ore în șir muzică în sufrageria mea, când eram singură acasă – Ella Fitzgerald, Bob Dylan, The Smiths, Faithless, Marina and the Diamonds, Pussy Riot și câte și mai câte. Întâlnirile astea presupuneau într-o foarte mică măsură conversații. Tăcerea era cea mai bună parte. Ascultam muzică, fumam și, în liniște, ne aruncam, din când în când, priviri iuți și discrete. Simțeam cu Ileana același fel de gâdilături și fiori pe care le simțisem cu patru ani în urmă ascultând t.A.T.u. În adolescență, îmi cunoșteam deja suficient de bine corpul încât să pot numi reacțiile astea. Totuși, îmi repetam că Ileana mi-e doar prietenă, cea mai bună prietenă. Le repetam și celorlalți același lucru. Un amic, George, m-a rugat să-i fac cunoștință cu Ileana. După câteva întâlniri, s-a îndrăgostit de el. Au decis să fie împreună. Am simțit să mă revolt, dar mi-am inhibat cu ușurință pornirea. Aveam antrenament de-o viață. Într-o noapte, am visat că eu și Ileana ne-am sărutat. În dimineața imediat următoare, așezată pe genunchi la marginea patului, i-am cerut lui Dumnezeu să mă ierte.
Ca mulți alții, la 17 ani citeam Cioran și Nietzsche. Am început să-l pun la îndoială pe Dumnezeu. Îmi făcusem și iubit. Ironic, îl chema tot George. Îmi plăcea foarte mult de el – liantul nostru principal era să dezbatem cărți și filme pe care le citeam sau vizionam împreună. Ne-am despărțit pentru că nu voiam să fac sex până la căsătorie.
Apoi, mi-am pierdut și credința în Dumnezeu. Cu noua mea identitate de necredincios, încă neasumată pe deplin, dar idealizând neînfricarea, am început să mă întreb tot mai mult dacă Ileana a simțit vreodată ceva pentru mine. În ultimele zile de școală, înainte să terminăm liceul, mi-am făcut curaj să o întreb. Cu pași apăsați, am mers spre ultima bancă. Am mimat un aer indolent pe post de scut și i-am zis: „Ileana, în cei doi ani în care am fost de nedespărțit, eu eram de fapt îndrăgostită de tine. Spune-mi, te rog, dacă a fost doar o prietenie pentru tine.” Mi-a mărturisit că și ea a simțit ceva mai mult pentru mine. Aflu că prietenul ei, George, și-a dat seama de asta și i-a cerut să se îndepărteze de mine.
Am mers la facultate în București, la Filosofie. Spre deosebire de anturajul de acasă, niciunul dintre noii mei prieteni nu era frapat de sexualitatea altora, ceea ce era reconfortant. În privința propriei sexualități, am ales, totuși, tăcerea. Pentru câteva luni, am crezut că în capitală nu există homofobie. Asta până când m-am angajat. Am început să aud, din nou, retorica aceea, cea pentru care mă imunizase deja orășelul meu natal: „Bă, pe mine nu mă interesează dacă-s poponari la ei acasă, dar mi-e scârbă să văd bărbați ținându-se de mână pe stradă” sau „ne bagă pe gât agenda sexo-marxistă” sau „la lesbience mai e cum mai e, dar ca bărbat…”, etc. Ba chiar, o nouă prietenă mi-a spus, în secret, că mama ei este lesbiană de două decenii. Însă nu se afișează niciodată în public cu iubita ei, deoarece are o funcție importantă, care e deja amenințată din cauză că a militat public pentru drepturile minorităților sexuale. M-am îndrăgostit de un băiat. Mi-a spus din capul locului: „dacă ești bisexuală, spune-mi. Eu sunt FOARTE heterosexual și nu vreau complicații”. I-am spus, compulsiv, că nu sunt. Am simțit că trebuie să-mi neg pornirile în fața lui, la fel cum o făceam cu puțin timp în urmă în fața părinților și a lui Dumnezeu. Au urmat doi ani de dragoste îmbibată în etanol și abuzuri psihologice.
Harvey Milk a fost asasinat pentru curajul lui. Barbara Gittings a riscat internarea la ospiciu. Lena Katina și Yulia Volkova au strigat „Not Gonna Get Us” în Rusia anilor 2000. Ei și mulți alții au deschis calea spre dialog. „România nu este pregătită pentru astfel de discuții”, mi-a răspuns premierul Ciolacu referitor la revendicările minorităților sexuale din România. În Europa de Est a anului 2024 persistă automatisme heteronormative, traume post-comunism și, pur și simplu, convingeri religioase discriminatorii. Pentru toți românii, pentru toți oamenii de pretutindeni care au fost nevoiți să tacă sub amenințarea închisorii, pentru toți cei care au fost supuși abuzurilor din cauza sexualității lor, eu aleg astăzi să nu mai tac. Din fericire, prin a vorbi despre toate acestea, acum, risc doar un stigmat social. Însă, fără curajul de a ne revendica dreptul la autenticitate, discursul va rămâne neschimbat.
Autoare: Ruth Novacovici
