După ce-mi încuie ușa, Ștefi mă roagă să îi spun dacă am nevoie de ceva. Dacă să îmi cumpere ceva, dacă să mă ia la ea acasă să nu fiu singură, dacă să mă ducă la mama, dacă să stea cu mine.
De ce am eu nevoie? Să nu se fi întâmplat nimic din toate astea. Să nu fi avut tata infarct, să nu fi avut nevoie de un cvadruplu bypass, să nu fi trecut aproape 70 de ore de când era la terapie intensivă în stare foarte gravă și să nu fi citit pe Google că șocul cardiogen în care tocmai a intrat are risc de deces de 80%. De tata am nevoie. De altă viață. De liniște. De cap fără gânduri. De timp înapoi. De timp înainte. Nu știu de ce am nevoie. De nimic. Nu mai contează nimic.
Vreau să îi mulțumesc prietenei mele că m-a cules de pe cimentul parcării în care m-am prăbușit când am aflat de complicații și am concluzionat că urmează să moară, dar nu reușesc să scot nimic pe gură. Ajunsă în casă, mă sfârșesc pe o canapea și, spre surprinderea mea, îmi năvălesc iar valuri de lacrimi pe față. Credeam că am secat. Încep iar. Zic că nu vreau, zic că nu pot, mă întreb disperată cum să îi zic mamei că moare. Cum îi zic surorii mele mai mici? Nu vreau să zic nimănui nimic. Nu mai vreau să aud de la nimeni nimic. Continui, vorbesc de alegeri, de nedreptăți și de mama. Vorbesc foarte mult de mama și îmi dau seama de ceva. Un junghi mă străbate din cap până în picioare; deci, mai puteam simți și altceva decât durere și disperare: rușine. Rușine că discursul meu se dusese deja înspre „ce fac eu cu mama?”. Rușine că îl abandonasem pe tata. Că deja mă gândesc că el nu mai simte nimic. E adormit și nu știe prin ce trecem noi. Nu mai este totul despre el acum – ce gânduri meschine. Pe lângă toate, acum muream și de rușine. Focusul mi s-a mutat deja involuntar pe altcineva. Ce fac eu cu mama? O să reziste? Mă mut înapoi acasă? Ce face ea cu singurătatea când ei sunt codependenți?
Îmi dau seama că nu sunt doar gânduri. Debitul meu verbal era și fără precedent de alert, dar și stins, în același timp. Începeam să simt că mă părăsește energia, că sunt stoarsă ca o lămâie și că pleacă și viața din mine cu fiecare cuvânt care ieșea. Parcă eram un balon care se dezumflă scuipând aer – eu, cuvinte – și la final cade inert, gol și fără vlagă. Îmi dau seama, vorbind despre cum nu mai pot, că mă cuprinde un negru diferit de orice negru de până atunci. Umbrele de negru pe care le-am trăit în ultimele zile începeau să se dovedească a fi fost gri. Abia acum venea negrul ăla mare, care părea că vrea să mă ducă cu el spre nicăieri. Să mă șteargă din existență. Întunericul parcă simțea că nu mai e niciun fascicul de lumină în mine, că energia e pe terminate și că nu mai am baterii. Parcă abia atunci începeam să realizez că alunec periculos de rapid și că mă duc spre singurul loc pe care-l mai văd. Mă duc într-un loc despre care doar am auzit, despre care am citit atâtea și pe care cred că în secret l-am judecat mereu. Nu mai voiam să simt nimic. Nu mai voiam să știu, nu mai voiam să fiu. Voiam să fiu anesteziată. Voiam să dorm lângă tata și să nu mai știu nimic.
Se pare că mai era totuși o urmă de ceva în mine, pentru că altă voce din cap încerca din răsputeri să-mi urle „NU! NU! Nu ai voie! Știi mai bine decât atât. Ai citit atâtea! Știi atâtea! Asta faci toată ziua! Psihologia face parte din tine! Haide, amintește-ți teoria! Conține-te! Ești adult! Tu alegi cum reacționezi. Atâta muncă cu tine, pentru ce? Gestionează-ți emoțiile! Hai că poți!”. Aud ca de sub apă că Ștefi zice: „Situațiile astea nu vin cu instrucțiuni de folosire. Nu se naște și nu devine nimeni pregătit pentru moartea unui părinte. Nu contează vârsta și nici ce știi sau nu știi. Nu ai ce să faci decât să te lași să fii.” Din păcate, înțelepciunea ei trece pe lângă mine ca orice altceva în afară de ploaia de reproșuri pe care mi le aduceam mie, se pare că nu doar în gând. „Revino-ți! Moartea e singura certitudine a lumii, e naturală, fii realistă, haide, adu rațiunea înapoi și hai, amintește-ți de toate. Ești adult.” Eșuez. „DAR NU VREAU SĂ FIU ADULT! Vreau să fiu fata lui tata și să fie totul un coșmar și să fie totul ca înainte!” Ce clișee, dar cât adevăr… Vreau să fie totul un coșmar și să se termine odată pentru că nu mai am energie să îl duc.
În capul meu se lasă o liniște la fel de asurzitoare ca revelația pe care o am și care a dezactivat întrerupătorul de gânduri și sentimente. Lacrimile se opresc, mă uit în gol, mă simt ca un robot. Verbalizez ce înțelegeam că mi se întâmplă și o văd pe Ștefi că trece de la milă la îngrijorare într-o secundă. „Acum înțeleg de ce își amorțește lumea durerea. Acum înțeleg de ce vrei să oprești totul când durerea e prea mare, mult prea mare pentru capacitatea ta de a duce și te strivește.” Asta simțeam. Simțeam că m-am rupt pe dinăuntru, că durerea e prea mare și că nu mai pot să o duc. Eram gata să o opresc. Nu mai voiam să simt nimic. Voiam să fiu inertă, inexistentă, scursă, în neant. Nu mai voiam și nu mai puteam altceva. Credeam că mă terminaseră ultimele zile și nici măcar nu știam pe atunci cât de rău se poate face de fapt. Deci așa de rău. Insuportabil. Vreau să se termine.
Am fost mereu împotriva drogurilor. Am fost și sunt de părere că distrug vieți. În același timp, acum, înțelegeam cu toată ființa ce citisem ani de zile despre mecanismele de apărare, amorțirea durerii, protejarea sinelui autentic, despre cum dependențele salvează oamenii atunci când durerea e prea mare Așa era. O simțeam acum. Lovisem fundul și nu mai găseam calea de întoarcere la lumină. Mă gândeam că aș putea bea. Mă gândeam că aș putea face rost de ceva. Am auzit atâtea povești, știu despre atâția, trebuie să găsesc pe cineva care să știe pe cineva. Dacă așa se oprește durerea, dacă așa nu mai simt nimic, dacă așa uit, o fac. N-am altă opțiune. Înțeleg acum…
Deci de asta avea nevoie mintea asta ca să-și pună niște rotițe în mișcare. De o distragere. Deja nu știam cum să o fac pe Ștefi să plece. Era îngrijorată de ce spuneam, încerca să-mi zică niște lucruri, dar de data asta nu o mai auzeam. Nu mai eram acolo. Mă simțeam de parcă Iolanda pe care o știam a murit odată cu realizarea ei că tata e ca și mort. I-am zis lui Ștefi că m-am calmat puțin, că am să-mi pregătesc mâncarea cea de toate zilele, iaurt cu pâine, că am să vorbesc cu mama, cu sora mea, că sunt ok. Mințeam. Evident că nu eram ok. Nu aveam niciun plan în minte încă, dar urma să am. Eram, totuși, așa de epuizată, încât aveam nevoie de niște timp singură și de niște liniște, odihnă… Acum nici o oră probabil, eram altcineva. Totul în mine s-a schimbat. Eram o umbră, o fantomă. Nu mă mai simțeam puternică, capabilă, nu mai simțeam că știu nimic și nu mai simțeam că sunt în stare de ceva. Faptul că acum înțelegeam fiecare persoană care și-a amorțit durerea se simțea de parcă mi-a schimbat componența genetică și m-a făcut altcineva. Cineva pe care nu o recunosc, dar pe care trebuia să o accept de acum. Cineva cu o provocare: cum fac să nu mai simt? Cineva cu o poftă turbată de nimic. De neștiință și neființă. Greșit! Urma să aflu că ADN-ul meu a rămas intact și că toate au trecut cum au venit. Acum, în prezent, îmi amintesc de toate astea în detaliu, dar nu le mai simt ca făcând parte din mine.
Mi-ar plăcea să spun că lumina a câștigat și că am avut o revelație mai revelatoare decât prima. Una care să-mi amintească de ceva putere interioară, una care să-mi amintească cum gestionez emoțiile, una care să mă facă să îndur durerea pentru mama, pentru planurile mele de viitor, pentru mine. Mi-ar plăcea să spun că am luptat cu întunericul și că a ieșit ca în basme, că a învins Binele. Dar în viață nu e mereu așa. Uneori nu ți se prezintă opțiuni. Uneori durerea e prea mare și simți că ai nevoie de ajutor să o duci. Nu de fiecare dată îți vine prima oară în cap terapia ca soluție. Uneori e ceva mai accesibil, mai ușor. Știi că lucrurile bune în viață nu vin ușor, dar uneori chinul e atât de intens, încât nu mai gândești așa. Vrei doar să treacă și, dacă asta nu se poate, cauți o soluție temporară. Uneori e alcoolul, uneori sunt drogurile, uneori cumpărăturile, uneori procrastinarea, uneori sexul, uneori mâncarea și lista poate continua. Dependențele vin să ne salveze când totul devine prea mult și, deși ar fi minunat doar să nu ajungem în punctul ăla, uneori, viața te duce exact acolo unde simți că nu mai există nimic de ales. E opritul durerii sau combustie internă.
Tata a luptat (mai mult ca mine) și s-a trezit, în ciuda tuturor procentelor, chiar a doua zi. Au dispărut complicațiile, riscurile, fricile, afecțiunile și sabia de deasupra capului lui și, odată cu toate astea, și durerea mea. Cu cât a trecut timpul și, mai ales, de când l-am văzut acasă, am reînceput timid și treptat să adorm fără să plâng, să înțeleg că o să fie bine, să îmi pun telefonul din nou pe silențios, noaptea iar pe avion, să îmi amintesc că sunt privilegiată, să am din nou loc de recunoștință și chiar să fac loc noilor lecții (de exemplu, nu mai căuta medicină pe Google) reieșite din iadul în care am fost și din care m-am întors. Tata m-a întors din drumul pe care alegerile sunt o iluzie. Eu nu știu când și cum m-aș fi întors. Poate aș fi făcut iar alegeri bune la un moment dat. Dar, ca să faci alegeri bune, trebuie, în primul rând, să ai privilegiul să le vezi.
Autoare: Iolanda Ștefana Chiriac
