În noul an de studii elevii claselor a IX-a și a XII-a vor putea opta pentru disciplina opțională cu denumirea „Regimul totalitar comunist, represiuni și mișcare de rezistență”. Aceasta a fost introdusă la solicitarea Asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici, care a solicitat Ministerului Educației elaborarea unui curriculum obligatoriu pentru studierea regimului totalitar.
De ce a fost nevoie de această nouă disciplină, dar și cum are loc studierea atrocităților regimului comunist vorbim cu Alexandru Postică, președintele Asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici.
De ce ați insistat să existe opțiunea pentru această disciplină? Ce se preda până acum despre regimul comunist în școală?
Problema totalitarismului, studierea represiunilor și mișcările de rezistență nu sunt subiecte care nu aveau susținere. De fapt, majoritatea profesorilor atrag atenția la acest subiect și fiecare, în măsura posibilităților, desfășoară diverse acțiuni informative, inclusiv scriere de eseuri, vizite la muzee și case memoriale. În ceea ce privește curriculum la disciplina istorie, numărul de ore dedicat celor 70 de ani de ocupație este foarte mic. Dacă nu greșesc, se dedică o oră sau două pentru acest subiect. Și, prin urmare, totul rămâne la discreția profesorilor. Scopul nostru a fost să avem un document de referință care să ofere posibilitatea profesorilor să aloce suplimentar câte o oră pe săptămână studierii acestor crime ale regimului totalitar.
La ce efecte vă așteptați?
Vreau să subliniez că această disciplină opțională este determinată de un context actual. Vorbim despre războiul declanșat de Rusia în Ucraina și noi vedem la ce a dus acest război timp de doi ani de zile. Vedem care sunt tipurile de represiuni, analizăm foarte atent acele declarații ale comunității internaționale, acele mandate de arest pentru crimele de război care au fost comise. Și ne dăm seama că acum 75 de ani se făceau exact aceleași lucruri. De aceea cumva, de la o problemă de istorie, ajungem la o problemă de actualitate, pentru că vorbim despre represiune și mișcarea de rezistență a populației împotriva unui regim de cotropire. Respectiv, ar fi bine ca copiii să înțeleagă care a fost geneza formării regimului totalitar, să înțeleagă mai bine care ar fi perspectivele unui asemenea regim totalitar și, de ce nu, să înțeleagă mai bine cum să riposteze un asemenea regim.
Pe de altă parte, demersul nostru nu vine ca un demers de răzbunare sau de rescriere a istoriei, cum încearcă mulți să manipuleze opinia publică. Această inițiativă vine întâi de toate să pregătească copiii ca să fie mai toleranți și mai empatici față de victimele oricăror abuzuri, să fie toleranți față de persoanele în vârstă, totodată să fie inițiați în ceea ce privește problemele de actualitate. Și uitați-vă că aici îi revine fiecărui profesor să prezinte informația într-o manieră în care să nu traumeze copiii, să nu determine la anumite acțiuni nechibzuite, dar, dimpotrivă, să dezvolte toleranța și informarea copiilor.
Dar cine v-a acuzat că rescrieți istoria?
Imediat după aprobarea acestei curricule, pe 28 februarie 2024 pe site-ul Ministerului de Externe al Federației Ruse a apărut reacția purtătoarei de cuvânt Maria Zaharova, care a comentat această decizie. Adică, până la urmă această apreciere… noi o tratăm ca pe un compliment, din partea unui stat agresor. Noi nu reacționăm la toate tipurile de postări de genul ăsta, dar atunci când un minister de externe al unui stat, cum este Federația Rusă, reacționează la o curricula școlară de la o disciplină opțională… este într-adevăr o… știți cum, de o altă diplomă nici nu avem nevoie! Mulțumim.
Alt aspect sunt și reacțiile sateliților dimprejur. Înainte de ziua ocupației sovietice, care este comemorată pe 28 iunie, a apărut un articol în publicația de limba rusă Komsomolskaya Pravda în care se spune aceasta este o „mitologie” și „manipulare”. Asta iarăși vine un compliment în adresa asociației. Și că nu a existat niciun fel de mișcare de rezistență la noi. Și apropo, în articol apare și monumentul lui Stalin.
Până în ziua de azi, noi nu avem o cifră exactă a celor care au avut de suferit în urma atrocităților din anii ‘40. De ce? Ce împiedică istoricii să ridice dosare, să documenteze, să vină cu exact cifre concrete?
Istoricii activează individual sau în cadrul unor instituții de învățământ sau de cercetare. Într-adevăr, aportul cel mai mare și semnificativ pentru analiză și cercetarea deportărilor le-a avut Institutul de Istorie al Academiei de Științe. Deci, practic a fost o pepinieră extraordinară de cadre.
Dar haideți să analizăm cât de bine au fost focusați și plasați acești istorici, care au trebuit să cuprindă toate perioadele istoriei, să analizeze anume acești 70 de ani. Ca să înțelegeți la ce mă refer eu vă prezint un exemplu. În Lituania a fost creat un centru de cercetare genocidului și rezistenței populației, care are sarcina să documenteze cazurile, să vină cu cifre și anumite calcule ale prejudiciilor, inclusiv să acorde statutul de deportat sau deținut politic persoanelor care au suferit de pe urma deportărilor și nu doar, pentru că vorbim de o serie largă de represiuni. Acest centru are 150 de angajați, la o populație practic similară cu a noastră. Și acesta nici nu e măcar institutul de istorie care de asemenea studiază în acest domeniu.
Avem exemplul românesc, cel polonez, care practic a dezvoltat o politică de stat pe seama aceasta. Pentru că dacă tu vrei într-adevăr să depășești aceste atrocități, să salvgardezi memoria neamului, să faci cetățenii tăi care au avut de suferit de pe urma acestor represiuni să fie mai sănătoși mintal, ar trebui să îndeplinești și alte tipuri de acțiuni. Ceea ce nu s-a făcut la noi.
Totul se rezumă la bani?
Întâi de toate, probabil ar trebui să fie intenția. Pentru că eu sunt sigur că sunt cercetători și istorici care au lucrat până acum voluntar și gratuit și care și în continuare ar putea să-și asume anumite cheltuieli, doar să fie lăsați să studieze, să cerceteze. Și aici ajungem la problema unde sunt aceste informații.
Până în prezent avem mai multe arhive care țin diverse crâmpeie ale represiunilor staliniste. Avem arhivă la SIS, la Ministerul de Interne, Curtea Supremă are anumite dosare și, evident, Agenția Națională a Arhivelor. Problema cu privire la centralizarea și transformarea unui centru unic al conținutului represiunilor demult este în discuție practic de la Comisia Cojocaru (n.red.: Comisia de studiere a regimului comunist condusă de Gheorghe Cojocaru), care a fost instituită încă în anul 2010 și care a avut scopul să analizeze și studieze aceste atrocități. Suntem în 2024 și nu avem o finalitate a acestui proces.
Dar ce s-a întâmplat în toată această perioadă?
Avem în continuare dispersate dosarele. Mai mult, avem litigii dintre istorici și Ministerul Afacerilor Interne. Atunci când Ministerul Afacerilor Interne refuză eliberarea din dosarele de deportare. Și dumneavoastră mă întrebați acum de ce nu sunt calculate cifrele. Din simplul motiv că sunt diferite obstacole de ordin financiar, de ordin de concept și de ordine birocratică, sau de „ambâțul” anumitor persoane sau funcționari care, sub diverse motive, refuză să elibereze dosarul.
Cum e posibil așa ceva?
Din simplu motiv că mulți tratează conținutul dosarelor deportărilor drept date cu caracter personal. Deci, este o abordare stranie, după mine, când un dosar de arhivă care reprezintă o represiune și o infracțiune contra umanității este secretizat sau o parte din el este secretizat sub pretextul că, uite, acolo martorul poate fi identificat. De parcă martorul acela din 1940 care avea atunci 20-30 de ani mai este viu și moștenitorii acestora ar putea să facă anumite pretenții față de acestea. Cam astea sunt obiecțiile lor.
Dar, de exemplu, dacă ai o rudă despre care știi că a fost victimă a regimului sau a fost deportată și vrei să ridici dosarul și să afli, ca persoană fizică, ai șansă să obții acest dosar?
Da, cu siguranță. Deci nu trebuie să descurajăm astfel de inițiative. Există practică, nu cred că putem să generalizăm chiar într-o manieră în care să spunem că nu este acces…
Totuși, există o altă problemă pe care eu am văzut-o la mai mulți deportați. E vorba despre dispariția unor documente. Am auzit fraza că „au dispărut anumite foi din dosar”. Pentru că la o etapă anumită era o anumită cantitate de pagini, iar la o altă etapă – o altă cantitate. Mai există informații, care trebuie verificate cu privire la luarea la evidență a dosarelor. Sunt multe dosare, pentru că vorbim despre mini-dosare. Vă dați seama cât de mult lucru de evidență ar trebui să fie dus? Deci eu nu spun că cineva, intențional, poate a distrus un dosar. El poate să fie din imprudență sau neglijență să fie deteriorat, distrus și așa mai departe. Deci aceasta e problema cea mai mare. Și după 75 de ani de la cel de-al doilea val de deportări nu înțeleg de ce se creează probleme pe marginea accesului la informații.
Pe parcursul activității dumneavoastră a fost vreun caz al unei victime represiunilor care v-a uimit?
Da, chiar recent am avut așa un caz. Este vorba despre o persoană refugiată în România, care a aflat de la maică-sa că străbunicul său a fost jandarm în Orhei în 1940. L-am ajutat să obțină informația. Dosarul se păstra la Serviciul de Informație și Securitate. A fost o uimire pentru ei să afle că acest dosar s-a păstrat, dar cel mai mult m-a mirat conținutul dosarului străbunicului. El nu a reușit să se refugieze odată cu armata, deci a fost prins. Ulterior a fost sub anchetă 11 luni și până într-un final a fost condamnat la moarte și executat.
Dar cel mai mult m-a mirat curajul unor procurori și al unor judecători din acea perioadă. Dat fiind faptul că persoana avea practic trei sentințe de condamnare la moarte, de două ori, deci o dată a dată un procuror și altă dată un judecător, au refuzat să confirme condamnarea la moarte a acestuia, spunând că nu sunt probe suficiente. Vă dați seama, pentru anul 1940 spre 1941, când se cunoștea conjuctura și se cunoștea că este război la hotar, au fost judecători și procurori care au refuzat să confirme condamnarea la moarte pe motiv că nu erau probe suficiente de implicare a persoanei în anumite activități subversive.
Deci asta m-a mirat cel mai mult, că de obicei, după ce analizăm dosarele din 1941, când era „troica” sau „dvoica”, când erau două sau trei persoane, care decideau în comun să condamne la moarte, nu mai erau asemenea elemente de curaj.
Recent ați lansat o inițiativă către primării privind oferirea datelor cu privire la persoanele din localitățile respective care au avut de suferit în urma atrocitatilor comuniste. Care a fost reacția?
Deci, asociația a lansat un apel către primării, prin intermediul CALM și prin intermediul rețelelor socializare, ca să elaborăm texte pentru fiecare localitate cu privire la numărul persoanelor care au fost supuse represiunilor. Pentru aceasta am stabilit o relație de parteneriat cu Asociația Istoricilor, condusă de Anatol Petrencu și împreună cu istoricul Mihail Tașcu, care cercetează aceste date. Deci, după ce primăria face un demers formal către asociație, noi rugăm istoricii să cerceteze, să concretizeze numărul deportaților, după care primăria, după caz, urma să stabilească cum folosesc aceste date: fie le imprimă pe o tabelă, fie pe o plachetă oarecare și o instalează într-un loc vizibil, astfel încât să avem o campanie.
Partea pozitivă în această inițiativă este că am atras atenția asupra problemei. Mulți primari au spus că deja sunt instalate astfel de plăci informative și doar că vor să fie datele actualizate. Dar oricum din ceea ce am putut eu să vizitez, sunt multe localități unde nu există astfel informații. Oamenii nu știu că în acest localități au existat persoane deportate. Și acesta a fost scopul nostru.
Care sunt planurile de viitor ale Asociației?
În 2021, când am stabilit un plan de acțiune pe termen de cinci ani de zile, până în anul 2026, ne-am propus să avem o curriculă privind studierea regimului totalitar, obligatorie. Sper să avem începutul unui complex muzeal în memoria victimelor represiunilor politice, care să nu fie o inițiativă privată, dar de stat. Și, evident, o altă inițiativă ar fi crearea unui structuri la nivel central, care să fie o structură autonomă, independentă și care să aibă acest statut de cercetare și analiză a crimelor comuniste.
La fel ca cel din Lituania?
Da, ca cel de Lituania. Deci, el are o doză de autonomie, are un buget propriu. Directorul este numit prin hotărâre de Parlament pe o perioadă de cinci ani, deci are garanțiile respective. Bine, acolo nici nu poate fi vorba despre politizarea unor asemenea funcții, pentru că e vorba despre istoria țării și nu-i cazul să îi dai o conotație politică. Dar oricum, efectul pozitiv e mult mai mare decât se crede și, bine, poate sunt la mijloc anumite frici, anumite traume ale unor politicieni care nu vor să le vadă sau le ignoră, dar trebuie să depășească aceste frici.
