În a 20-a zi de război am pornit spre Manejul de Atletică Ușoară, unul dintre cele mai mari centre de adăpost temporar, să fac voluntariat. Scopul meu era simplu: să promovez voluntariatul, intuind scăderea interesului și posibilităților în a-i ajuta pe refugiații din Ucraina. Dar ce am văzut pe parcursul zilei m-a făcut să fiu furioasă, supărată și tristă. Am descoperit condiții proaste, organizare pe măsură, refugiați intoxicați, rasism, atitudine urâtă față de voluntari și donații de aruncat la gunoi, sărăcie și neajutorare.

UPDATE 22.03.2022:

La o distanță de aproape cinci ore de la publicarea articolului, autoritățile au anunțat despre închiderea centrului de plasament de la Manejul de Atletică Ușoară din Chișinău. Motivul - „optimizarea cheltuielilor în gestionarea crizei de refugiați”. Potrivit autorităților, cei 80 de refugiați care erau ieri, 21 martie, la Manej, au fost transferați spre alte centre temporare din Chișinău. În total, centrul de la Manej a găzduit peste zece mii de refugiați din Ucraina.

E marți, 15 martie, ora 9:00. În fața manejului sunt câțiva carabinieri, niște bărbați care-și fumează țigara de dimineață și femei cu copii care pur și simplu au ieșit să se bucure de soarele care s-a tot făcut așteptat.

La tejgheaua din hol e rând. Doi voluntari încearcă să facă față zecilor de voci care întreabă dacă pot primi un ceai. „Nu mai avem pahare. Vă rog să nu le aruncați pe alea pe care le aveți. Vă rog să le spălați și să le întoarceți pe celea din sticlă", îi spune tânăra din spatele mesei.

Mi-a dat o vestă albă cu „Moldova pentru pace”, m-a tras ușor după tejghea în fața câtorva perechi de ochi înfometați și mi-a spus: „stai aici și fă ceai”.

Întrebarea se lasă fără răspuns. Nimeni nu știe cine și unde este coordonatorul, ce avem de făcut în afară de ceai, dacă va fi micul dejun pentru refugiați, dacă sunt biscuiți, dacă este mâncare pentru bebeluși... Multe alte întrebări pe care ni le-au pus oamenii au rămas tot fără răspuns.

Le văd privirea decepționată. Unii dau din mână, alții vorbesc ceva pe sub nas. Toți pleacă înfometați. Avea să aflu mai târziu că centrul le asigură doar prânzul. Iar un ceai cald și niște biscuiți este tot ce mănâncă unii dintre ei până la ora 13.

Celor care au pahare, le facem ceai din romaniță sau din melisă. Când ceainicul e prea plin, curge apă fierbinte pe masă. Doamna responsabilă de curățenie trece rapid după tejghea și pune o farfurie sub aparat - „să nu se umfle masa”. „Fato, telefonul e al tău? Nu o să-l mai vezi”, îmi spune ea, sugerând că ar putea fi furat.

Un tânăr cu barba proaspăt bărbierită deschide ușa de la intrare. „Pentru cinci minute, vă rog, nu avem aer”, spune el. „Acolo podeaua e plină de vomă”.

Igrav a venit cu familia trei zile în urmă și se plânge că s-a intoxicat. Anghelina, mama lui, îmi spune că fiica ei Lealea a vomitat puternic în această dimineață și are dureri de burtă. I-a dat ce avea: nurofen. Nu s-au adresat niciunui medic, așa că le recomand să mergem la punctul medical amenajat în partea de sus a tribunelor. Fiul ei cel mai mic, David, se vaietă alături.

A trecut mai mult de o oră de când mă aflu aici, dar în sală nu văd voluntari. Trei medici de la Ambasada Azerbaidjanului s-au apropiat de o familie. Cele două fete sunt așezate pe paturile improvizate și răspund la întrebările medicilor. „Am crezut că o să mor aici”, spune fata mai mare. Au vomitat, au febră și diaree. Mama crede că s-ar fi intoxicat de la carnea pe care o dau aici, la manej.

— Eu am o prietenă aici care, la fel, două zile a vomitat, spune tânăra.
— Cine are un stomac slab, pe acela îl ia, comentează mama.
— Când ați mâncat carnea ceea?, întreabă doctorul.
— Aproape în fiecare zi o mâncăm, spune mama, atentă la diagnosticul doctorilor.
— Gata! Nu mai mâncăm acolo. O să mergem să cumpărăm, promite tatăl, înfuriat pe situație.

Doctorii le-au dat medicamente și le-au recomandată să consume mai multă apă.

Depozitul în care sunt păstrate donațiile, haine în mare parte, este plin ochi. Să fi având vreo 40-50 de metri pătrați. Să găsești ceva acolo e o adevărată provocare. E plin ochi de cutii și pungi puse în grabă și lăsate cuiva să le aranjeze. Un perete de scutece acoperit cu pături, lapte praf și borcănașe cu pireuri pentru copii, un cuier cu paltoane, geci de toate mărimile, de iarnă și de vară, și iarăși pături și perne. Toate așteaptă să-și găsească stăpâni.

Ca să ajungi la ele, trebuie să-ți faci loc pe cărărușa îngustă și să ai putere să le dai la o parte. Trebuie să ai și multă răbdare atunci când ești inundată cu întrebările celor care-ți cer ajutorul nerăbdători pe partea cealaltă de ușă.

— Eu nu am baghetă magică. Încălțăminte de cameră nu am, adidași nu am!, spune voluntara cu care lucrez în depozit. Ea continuă să caute printre haine și încearcă să le sorteze cumva. „Să vezi că apar când nu îți trebuie”, adaugă ea.

O femeie mă roagă să caut pantaloni pentru fiul ei de opt ani. Băiețelul ei suferea de incontinență urinară încă înaintea războiului. „Problemele au venit odată cu ei”, mă gândesc și caut insistent printre haine.

„Aveți ciorapi și încălțăminte?” Îmi arată o pereche de uggi umezi până la merișoare. Răscolesc prin cutii, dar ce găsesc sunt pantofi fără pereche, papuci pe tocuri cui sau adidași rupți și murdari. „De ce ai dona așa ceva unor oameni care au fugit de război?!” Nu găsesc nimic nici pentru această femeie.

Este ora 11 și în tot haosul suntem doar trei voluntari – doi la depozit, printre care eu, și unul la tejgheaua cu ceai. În sală - zero voluntari. Noroc de două femei și un bărbat care a adus niște pachete cu lucruri de primă necesitate și au decis să rămână, să ajute. Sunt și ei pentru prima dată.

— Cine este răspunzător aici? întreabă un domn care trece de aglomerația de la ușă și intră în depozit vorbind concomitent la telefon. Nu are cine să-i răspundă, ambele voluntare suntem ocupate. Căutam o geacă mai groasă pentru o femeie care a înghețat în sală. Cine este răspunzător aici la depozit?, repetă el. Ce este cu bardacul acesta? Cumva hainele într-o parte și... După tonalitatea vocii care se tot ridică, presupun că e vreun șef. Teoria mi se confirmă abia spre seară - e directorul manejului, Vasilii Fortuna.

Când nu am mai văzut oameni la ușa depozitului, am cerut să ajut cu altceva. Indicații am primit de la o femeie care tot umbla de colo-colo, împărțea biroul de la parter cu Vasilii Fortuna și spunea voluntarilor ce să facă. Purta la ea mai multe seturi de chei, pe care le împărțea voluntarilor. Ea m-a dus în aripa dreaptă a clădirii, unde este improvizată o bucătărie cu frigider și două cuptoare cu microunde. „Trebuie de făcut curat și când vine mâncarea de aranjat pe mese.”

Strâng fărâmiturile de pe mese, pungile rămase și gunoiul. Vreo sută de porții de paste cu carne, plăcinte și salată stau aranjate în caserole. Sunt pregătite cu o seară înainte de un agent economic.

Ni se alătură o voluntară. Are 73 de ani și e a treia oară de când vine aici. „Nacealnița de după sticlă”, așa cum o numește voluntara pe femeia care m-a adus aici, a dispus să dăm mâncarea de ieri seara astăzi la prânz și urmează să mai fie aduse peste o sută de porții de mâncare.

— Poate e mai bine să punem mâncarea pe mese și oamenii pur și simplu să se așeze și să mănânce, să nu trebuiască noi să împărțim?, o întreb.
— Am avut scandal. Mi s-a spus să dăm câte o porție în mână. Dar oamenii au câte 5-6 copii. Trebuie să-mi arate toți copii? A zis să le dăm câte una în mână.

Aproape de ora 13, sunt aduse 110 prânzuri proaspăt gătite: piureul de cartofi cu pui, salată și supă de legume. Din caserole ies firicele de aburi - în „bucătărie” e rece, iar spatele meu dă semne că înțepenește.

Peste ceva timp ajunge o nouă partidă - peste o sută de porții de terci de grâu cu pui și salată „vinegretă". „Pireu 3 porții, vă rog!” „Aveți piure? Am trei copii...” Puțini dintre ei vor să mănânce și supă, iar mulți o refuză pentru că s-au terminat lingurile.

— Aceștia de unde-s? Uăi, voi de unde sunteți? strigă cineva la doi bărbați care așteaptă să primească ceva de mâncare. Recunosc vocea după tonalitate – e directorul manejului, Vasilii Fortuna.
— De la manej, spune unul dintre ei. Cei doi păreau să fie persoane fără adăpost. Aveau hainele ponosite, murdare și erau nebărbieriți.
— Care manej, măi? Tu ce ești bejeneț? De ce vorbești moldovenește? De acolo de la gunoi? Așază-te și mănâncă! Ultima dată! spune șeful văzând că toți ochii sunt îndreptați spre el.

Porțiile de piure se termină. Grâul și supa nu se bucură de popularitate. Mulți refuză mâncarea de ieri. „Copiii noștri s-au intoxicat”, spune o femeie, menționând că sunt mai mulți copii care au avut vomă.

Iarăși lipsesc pahare, lipsesc și șervețele. Dar seara, la ce oră aici o să fie mâncarea? Nici la întrebarea asta nu am răspuns. Centrul asigură refugiații cu o porție caldă de mâncare pe zi. Aceștia apucă și cina dacă se găsește un agent economic să facă o donație. Altfel, ei se descurcă cum pot.

Ați putea să telefonați undeva să aflu dacă sunt locuri de muncă la construcție? Noi nu avem cartele moldovenești și nu pot telefona. Ne-au spus că o să ne dea o cartelă SIM, dar nu au mai dat, spune un bărbat. I-am dat o porție de mâncare, dar, copleșită de agitația și foamea din jur, nu-mi puteam da seama unde să sun și încotro să-l direcționez. A luat mâncarea și a dispărut.

În 40-60 de minute, scurse într-o clipire, mesele s-au golit. Am curățit mesele, porțiile de mâncare neatinse dar deschise le aruncăm la gunoi, adunăm în trei saci mari. Câtă risipă... Un grup de tineri cară câteva genți în bucătăria improvizată. Au adus peste 60 de porții de mâncare. Sunt fierbinți. Le acoperim și pe astea cu o plapumă groasă.

— În frigider au mai rămas porții cu orez de ieri. Mai sunt și macaroane de ieri. Dar oamenii refuză să le ia [...], informez directorul manejului, care a venit în inspecție.
— Dar voi nu le spuneți că e de ieri. Asta-i de azi, spune acesta.
— Și pe urmă s-or otrăvi [...], concretizează voluntara cu care am lucrat la prânz.
— Uitați-vă. Le spuneți că toată mâncarea este de azi. Care nu vrea să mănânce, nu mănâncă și atât. Se duce la magazin și cumpără, pune punct directorul manejului și pleacă.

Când s-a mai calmat totul, am simțit și frigul din bucătărie și durerea de spate tot mai acută. Am înțepenit. În schimb, voluntara cu care lucram cot la cot, femeia de 73 de ani, mișună de colo-colo. Găsește o mătură, mută scaunele și trage cu ea pe sub mese. Are o energie debordantă și o grijă nemaipomenită față de oameni. Când mai intră vreun copil după un măr, îl încurajează să-și mai ia câteva. Îl îmbrățișează și îi spune să mai vină. Vorbește cu cei mici de parcă ar fi nepoții ei. Îi iubește pe toți. Face voluntariat doar la prânz. La ora 15, se întoarce acasă să-și facă temele pentru acasă la limba franceză. Mă distrez și eu, îmi spune doamna. E specialistă în achiziții și de profesie este ingineră, dar i s-a încheiat recent contractul de muncă și nu mai lucrează.

Chiar dacă am obosit și frigul a acutizat durerea de spate, de lucru mai este. Cât eu și colega de bucătărie am servit prânzul, aici s-au mai adunat voluntari. Revin la depozit să văd dacă este nevoie de ajutor. Voluntarei cu care am lucrat de dimineață (să-i spunem Irina) i s-a alăturat o altă femeie (să-i spunem Nina).

— A venit o fetiță așa înăltuță aici și să-i dau să-și încarce telefonul. Dar aici nu este priză. Până nu am alungat-o afară, nu a fost chip, spune Irina.
— Țigancă, fa, ce vrei tu. Noi să mai dăm cu niște agheasmă când venim aici, să nu se lege nebuniile lor, comentează Nina. Nu pot să cred ce zic și nu pot să înțeleg de ce sunt ele aici.
— Doamne, mă păzește și mă ferește de toată răutatea lor!, își face cruce Irina.

Discuția la care am asistat s-a scurs și în alte direcții. Și-au amintit cum, vreo 15-30 de ani în urmă, o femeie de etnie romă ar fi încercat să o fure pe una dintre ele, iar pe alta ar fi furat-o de un inel.

Revin în sala de peste 10 mii de metri pătrați, unde refugiații numai acasă nu se pot simți. Zero pereți, zero intimitate, zero liniște. Dar aici e locul unde dorm și locul unde așteaptă să se întâmple ceva bun în viața lor și să plece.

În lipsa unor separeuri care să le asigure intimitatea, aceștia sunt nevoiți să-și schimbe hainele sub ochii celor câteva sute de oameni. Condiții pentru îngrijirea copiilor la fel lipsesc. Cele X cabine de duș desigur că nu sunt amenajate pentru copii și bebeluși.

E trecut de ora 18. O femeie cu șase copii a intrat în sală, s-a uitat și din primele secunde a înțeles că nu poate rămâne aici. Nu sunt condiții pentru copii mici. Femeia sună pe cineva la telefon și caută să plece cât mai rapid. Sunt obosiți, înfometați și speriați.

Reportaj de Georgeta Carasiucenco
Editare: Ana Gherciu
Ilustrații: Ecaterina Buruiană