După aproape patru decenii de ateism oficial, basarabenii au început a gusta din minunile credinţei adevărate. De fapt, aceasta şi este cea mai de preţ zestre a neamului nostru. Oamenii au înţeles că doar prin credinţă putem ajungem să avem parte de darurile lui Dumnezeu, care sunt mult valoroase decât cele pe care ni le oferă oamenii. Adevărul este că în timpurile negre ale comunismului erau din cei care luptau cu tărie pentru adevărul divin – suferind, dar erau şi din cei care pretindeau că luptă – cârtind. Astăzi, chiar dacă răsună clopotele, ard lumânările, se oficiază servicii divine, sunt din cei care vor să îngenuncheze biserica, vor să şteargă de pe faţa pământului basarabean adevărate perle, dovezi ale credinţei nestrămutate a neamului.
Am văzut frumoasele şi deosebitele biserici de prin părţile Râşcanilor, dar şi sfintele lăcaşuri în care mucegaiul indiferenţei a pus stăpânire, astfel atunci când le priveşti, chiar dacă ai avea inimă de piatră, oricum, ţi-ar curge o lacrimă. Plină de istorie, biserica de lemn de la Hiliuţi „se roagă” a îndurare.
Acum aproape două secole la Hiliuţi, Râşcani a fost sfinţită o bisericuţă cu pereţi împletiţi din nuiele şi muruiţi cu lut. O altă biserică din lemn cu hramul „Sfântul Arhanghel Mihail” a fost ridicată în 1842. Devenită, mai târziu, monument de arhitectură ocrotit de stat, astăzi, zace într-o dramatică tăcere şi uitare. Aici, cântă bufniţele şi cresc buruieni. Sfântul locaş de la Hiliuţi e dovada unui trecut plin de credinţă şi a unui prezent încărcat de ignoranţă.
Biserica de aici e de o simplitate aparte, completată de o frumuseţe răvăşitoare. Chiar dacă e un tezaur fabulos de vechime şi bogăţie turistică, grija autorităţilor pentru acest monument de arhitectură lipseşte cu desăvârşire. În ţările civilizate ale Europei, aceasta ar fi mândrie naţională, la noi responsabilii se fac a uita şi doar se împăca cu gândul că au pus o placă ce aminteşte că biserica este monument de arhitectură ocrotit de stat. Mă uit la sfântul locaş şi îmi vine întrebarea: „Oare ce înseamnă a ocroti pentru cei de la Ministerul Culturii, Direcţia raională de Cultură Râşcani, Mitropolia Moldovei?” Este interesant că se găsesc milioane de lei pentru sedii luxoase, pentru maşini de ultimă modă, dar se vaită de lipsă de bani când e vorba de salvarea monumentelor.
Este adevărat că cei de la Hiliuţi au o biserică de piatră, zidirea căreia a început prin 1930, dar abia peste şase decenii a fost sfinţită şi a început oficierea serviciilor divine. Dar, de ce nu este păstrat un monument de arhitectură de o valoare deosebită?
Tot mai risipită şi ruinată, această biserică poate că nu le spune prea multe lucruri unor oameni care stau mereu cu gândul la standarde europene, ignorând cu bună seamă ceea ce este al nostru. Pentru ei e mai aproape Parisul sau Londra, decât Hiliuţul cu frumosul monument de arhitectură.
Am aflat că s-ar putea ca această biserica veche de la Hiliuţi va fi restaurată. Deocamdată, însă, tabloul de aici e unul zguduitor, apucător de inimă.
Mai înduioşează doar peisajele frumoase ale satului, locuri de poveste cu o toponimie interesantă – La odaie, La Ciuhureţ, Niorcani, Trosna, La Negriş, La Curechişte etc.
Hiliuţul de prin părţile Râşcanilor e un sat mare, iar documentele amintesc despre existenţa acestuia de prin anul 1429. Însă, cercetările arheologice au atestat o staţiune umană preistorică, veche de mai bine de 80 de secole. Savantul Ion Hâncu a constat că aici primii oameni s-au stabilit cu traiul prin anul 6000 î.Hr. Se spune că şi în mezolitic şi neolitic ar fi existat o localitate, iar în anul 3000 î.Hr., pe aceste locuri se aflau patru sate. Despre fondarea altor localităţi până la actualul sat Hiliuţi se aminteşte în diverse documente. Cert este că Hiliuţul sau cum îi spun oameni locului Ciliuţul sau Şiliuţul are o istorie veche, care merită a fi cunoscută.
