„De ce e atâta lume aici, e o înmormântare?”, a întrebat tataia în ziua nunții mele, pe când alaiul se pregătea să părăsească ograda. Șapte luni mai târziu, într-o zi de mai, alaiul s-a adunat din nou, de data asta să-i fie aproape lui când își părăsea ograda pentru ultima dată.
Dar tataia a început să moară cu mulți ani înainte. Prima dată încetișor, aproape insesizabil, ba rătăcind un ciocan sau o coasă, apoi parcă pe repede înainte, cu treziri agitate în miez de noapte sau stări evidente de rătăcire în plină zi, când se pornea cu găleată spre fântână și își uita gândul până la ea.
Pe atunci locuiam la Iași, eram studentă și angajată, și ajungeam acasă, să-i văd pe el și mamaia o dată pe lună. Chiar și așa, pierderile lui se insinuau tot mai evident și, deși nu eram încă pregătită să accept, știam că tataia are primele semne de demență. La finalul
uneia dintre întâlnirile noastre, m-a rugat să vin neapărat la ei și de Paști, deși era deja luna iulie.
Până la cinci ani am crescut la ei, la bunicii din partea tatălui meu, într-o casă aflată pe un deal sub pădure. Am fost dintotdeauna o prelungire a bunicii mele, care m-a învățat tot ce știu și pe care am iubit-o fără limite.
Dacă ea a fost personajul principal al copilăriei mele, tataia era mai degrabă un personaj secundar de care n-am reușit niciodată să mă apropii până la capăt, deși am locuit împreună atâția ani și apoi, cât am fost în școală, în fiecare vacanță de vară. Ursuz, își petrecea toată ziua preocupat de pământurile de lângă casă, de adunatul ierbii sau măturatul trotuarelor.
În rarele momente în care se întindea la vorbă cu mine, tataia îmi povestea cel mai adesea despre viața lui la Gostat, unde muncise o lungă perioadă, și despre caii pe care îi avusese acolo. Cred și astăzi că cea mai mare dragoste a vieții lui au fost caii. Și că pe ei, ca pe noi, i-a iubit fără pricepere și, uneori, cu brutalitate.
Cal a avut chiar și atunci când tot ce mai făcea cu el era să-l scoată la păscut. De fapt, când boala lui avansase atât de tare încât nu prea ne mai recunoștea, încă se trezea în fiecare dimineață și-și căuta calul.
Când tataia a început să moară, am devenit și eu conștientă de nenumăratele manifestări de iubire din partea lui care-mi scăpaseră până atunci. Într-o iarnă, când ne luam la revedere în poarta mare de la drum, tataia a scos emoționat din buzunar un ou călduț și mi l-a potrivit în palme „să mi-l facă mama acasă”.
Când se întâmpla să mergem împreună la moară, în centrul satului, unde era și magazinul, îmi cumpăra vafă cu căpșuni – favorita mea –, pufuleți și suc, iar la întoarcere mă lua lângă el pe locul din față al căruței, îmi dădea să țin hățurile și să conduc calul până acasă.
Înainte să mă mut în Scoția și în puținele dăți pe care le-am mai avut împreună după, n-am mers niciodată la ei fără pufuleți, suc și ciocolată. Poate că el nu mai știa să-mi cumpere bunătăți, dar eu puteam în continuare s-o fac. Ce-i drept, făceam asta și pentru că de fiecare dată când îl întrebam dacă vrea și-un al doilea pahar cu suc, fața lui se lumina dintr-o dată și răspundea zâmbind „hai mai pune unu’, copchilă”. Atunci vedeam în ochii lui un soi de ghidușie, ceva ce ținea bine ascuns sau nici nu știa că are.
Cu câțiva ani înainte să mă căsătoresc, pe când încă mai știa de mine, mi-a cumpărat un set de oale pe care mi l-au dăruit cadou de nuntă. Oalele lor au fost primele lucruri pe care le-am despachetat în casa mea din Scoția, după ce am cumpărat-o. A fost felul meu de a-i ține aproape, de a-i duce cu mine mai departe.
L-am plâns pe tataia mult timp înainte să moară, am plâns fiecare etapă în care l-am observat cum mai pleacă puțin din omul de care și așa nu mă bucurasem în întregime.
Știam despre el că avea două mari frici care se trăgeau cumva una din alta: să nu moară mamaia prima și să nu fie abandonat. Cred că a fost întotdeauna conștient că nu e o persoană caldă, că n-a știut mereu cum să se poarte cu noi și s-a temut că n-o să-i fim prin preajmă dacă ea n-o să mai fie. Boala lui l-a apărat de a trăi conștient și până la capăt împlinirea ambelor temeri.
La o lună după nunta mea, bunicii i s-a făcut rău și, după o lungă zbatere prin spitale, a aflat că are cancer. Pentru că starea ei s-a agravat repede și a avut nevoie de îngrijire permanentă, tataia a fost dus la azil în decembrie 2022, pentru că și el avea nevoie de supraveghere permanentă și nu era cine s-o facă.
Eu m-am întors în România să am grijă de mamaia și, în momentele în care nu eram complet copleșită de oboseală și incertitudine, mă gândeam la cât de corectă a fost alegerea de a-l îngriji pe unul și de a-l da spre îngrijire pe celălalt. În puținele mele vizite la azil din perioada aceea, i-am dus de fiecare dată tort și suc, doar ca să mai văd măcar un pic lumina copilărească din ochii lui.
Mamaia a murit în ianuarie 2023, iar din ziua înmormântării ei, la care n-a fost și de care nu i s-a spus, tataia n-a mai fost la fel. Chiar și protejat de umbrela demenței, a părut în mod inexplicabil să știe de plecarea ei.
A murit la azil, în mai 2023, la cinci luni după ea. În ultimele lui două săptămâni de viață, m-am întrebat adesea dacă n-ar trebui să mă întorc acasă din Scoția și să am grijă de el măcar cât avusesem de ea înainte să moară. M-am întrebat dacă nu cumva ăsta era momentul în care trebuia să-l aleg și eu, așa cum mă alesese el pe mine când aveam doar nouă luni de viață, atunci când părinții mei, forțați să se întoarcă la muncă, m-au lăsat la ei să mă crească.
Până să-mi răspund, tataia n-a mai fost. Când l-au pus în sicriu, arăta ca un copilaș lăsat de părinți pe mijlocul patului, să-și facă singur somnul de amiază. Dintr-un om masiv ajunsese, în doar câteva luni, cât o așchie.
Când am intrat în casa lor de sub pădure, în toiul nopții, și l-am văzut prima dată așa, împuținat și cuminte, inima mi s-a strâns de milă. În moarte, tataia a luat forma a ceea ce cred n-a avut niciodată ocazia să fie, forma a ceea ce lăsa să se vadă doar când primea un al doilea pahar de suc. Devenise un copil. Mintea și trupul l-au transformat într-unul și abia apoi l-au lăsat să plece din lumea asta.
Sper că acolo unde e azi are la discreție tort, suc și pufuleți.
Sper că încă iubește caii.
Și mai sper că m-a iertat.
Autoare: Andreea Anton
