De Constantin Tănase
Loviţi de căldurile lunii lui cuptor, dar mai mult de febra electorală, însoţită de grave accese de populism deşănţat, isterie politicianistă şi xenofobie comunistă, riscăm să trecem în goana calului pe lângă un eveniment politic cu adevărat crucial, care a schimbat la faţă societatea moldoveană. Mă refer la data de 31 August, când se vor împlini 20 de ani din ziua în care limbii noastre i s-a întors veşmântul ei natural – alfabetul latin. De la înălţimea timpurilor de azi înţelegem tot mai clar că fără 31 August 1989 nu ar fi fost posibil 27 august 1991, când a fost proclamată Independenţa statului R. Moldova. Alfabetul latin obţinut pe 31 August 1989 este singura noastră victorie pe care încă nu am pierdut-o, dar pe care o putem pierde dacă pe 29 iulie moldovenii îi vor prefera pe „patrioţii statalişti” de genul lui Voronin, Stepaniuc, Şova, Mişin, Roşca, Reşetnikov, Lupu ş.a.m.d.
Comuniştii n-au serbat niciodată 31 August. În perioada primului mandat, în fiecare an, în această zi, Voronin mergea la Moscova, la Putin, iar ortacii lui îşi găseau de lucru prin păduri, la iarbă verde. Prin acţiunile lor politice, comuniştii au făcut totul ce au putut ca să minimalizeze rolul acestei sărbători, s-o şteargă din memoria moldovenilor, anulând de facto Legea cu privire la funcţionarea limbilor. Astăzi, situaţia limbii naţionale e catastrofală, se studiază prost în învăţământul de toate nivelurile, se vorbeşte şi mai prost în stradă, dar şi la radio şi televiziune. Tonul îl dă aşa-zisa conducere de vârf în frunte cu Voronin, care a impus dialectul său transnistrean drept model de limbă literară. Este îngrozitor să asculţi în ce păsărească moldo-rusă vorbesc deputaţii, miniştrii, funcţionarii comunişti. Toţi „grăiesc ca şefu’”, de teamă că, dacă ar vorbi corect limba, să nu fie acuzaţi că o fac pe românii. Televiziunile, inclusiv cea publică, s-au transformat dintr-un focar de cultură în unul de infecţie, promovând o limbă bâlbâită, plină de barbarisme şi calchieri din rusă. Limba rusă a fost, de fapt, legalizată ca prima limbă de stat. Nici nu se putea altfel dacă ne gândim că limba de lucru a Partidului Comuniştilor este rusa. După re-venirea comuniştilor la putere în 2001 s-a declanşat un proces deschis de re-rusificare a societăţii. Ca urmare, astăzi situaţia lingvistică din RM este mai proastă decât înainte de 31 august 1989. Presiunea limbii ruse a re-devenit atât de puternică, încât în faţa ei nu rezistăm uneori nici noi, ziariştii, scriitorii care ar trebui să demonstrăm modele de scriere şi exprimare în limba naţională.
Comuniştii au făcut totul ce le stă în puteri ca minorităţile naţionale să nu înveţe limba oficială a statului, promovând deschis o politică de segregare naţională şi de lipsă de respect faţă de limba statului R. Moldova. Învăţământul „naţional” pentru minoritari – mă refer la ciclul liceal – produce pe bandă rulantă tineri care nu cunosc limba oficială, deşi „o studiază” ani la rând şi se cheltuiesc sume uriaşe din Buget. Continuă practica absolut inexplicabilă din punctul de vedere al unui stat independent şi suveran de a pregăti în limba rusă specialişti cu studii superioare!
Astăzi asistăm la o involuţie catastrofală a limbii naţionale, dovadă că actualul regim nu se îngrijeşte deloc de ceea ce se numeşte securitatea lingvistică a statului. Contrar Constituţiei, Voronin numeşte miniştri care nu cunosc limba oficială. Notoriu, ca să nu zic de scandal, este cazul ministrului Reintegrării, V. Şova, fost lider marcant al Interfrontului de la Tiraspol. L-am cunoscut pe acest „patriot şi statalist” în primul parlament, apoi l-am reîntâlnit peste vreo zece ani în capitala Chinei unde era ambasador al RM. Îmi ardea obrazul de ruşine şi obidă, când la o întâlnire la Ministerul de Externe al Chinei oficialul chinez vorbea cu noi într-o română perfectă, iar V. Şova – în rusă. Iată cum arată „patrioţii” şi stataliştii moldoveni ai lui Voronin. Miercuri, acest „ministru moldovean” s-a produs într-o conferinţă de presă unde a vorbit, fireşte, în rusă. Nu i-au ajuns 20 de ani ca să înveţe vreo trei sute de cuvinte româneşti, dovadă cât de mult respectă el acest stat şi pe cei care au dat denumirea acestui stat. Cu un tupeu tipic bolşevic, de şovin velicorus, Şova recunoaşte că „membrii guvernului e de dorit (deci nu-s obligaţi!) să cunoască minimum două limbi – limba naţională, ca limbă de comunicare interetnică şi limba moldovenească, ca limbă de stat”. Observaţi ordinea? Prima e rusa, pe care el o numeşte limba naţională. Limba statului RM e pe locul doi.
Comunistul Şova e convins că „necunoaşterea limbii de stat nu constituie un obstacol, nici măcar Constituţia nu reprezintă un impediment”. Şi, într-adevăr, de când oare Constituţia să reprezinte un „impediment” pentru comunişti? Pentru ei Constituţia întotdeauna a fost o marfă de export: oare Constituţia stalinistă nu era cea mai democratică din lume? I-a împiedicat acest lucru ca să omoare milioane de oameni? Dar oare Constituţia noastră nu prevede libertatea presei, drepturile omului, independenţa justiţiei? Este oare acesta un „impediment” ca ţara să se conducă nu de Constituţie, ci de capriciile unui singur om care a uzurpat întreaga putere în stat? Ca să nu existe dubii, rusofonul Şova ne îndeamnă „să avem o atitudine respectuoasă faţă de acest lucru” şi pune cireaşa pe tort: „ Noi construim un stat polietnic şi sper că nu vrem să creăm un stat monoetnic”. Acum aţi înţeles, fraţi moldoveni, de ce comuniştii au votat legea cu privire la minorităţile naţionale şi la caracterul polietnic al statului R. Moldova? Într-un stat polietnic nu e obligatorie cunoaşterea limbii de stat.
Iată unde am ajuns după 20 de ani de la adoptarea legislaţiei lingvistice. Iată cum arată „patrioţii” pe care-i votează astăzi o parte din moldoveni. Iată drumul pe care ne vor duce comuniştii dacă, pe 29 iulie, cu o lună înainte de marea şi luminoasa sărbătoare a Limbii Române, moldovenii le vor da votul „patrioţilor şi stataliştilor moldoveni” Voronin, Şova, Petrenko, Mişin and Co.
Îmi amintesc că, în campania electorală pentru primul parlament, în programele electorale ale tuturor candidaţilor, inclusiv ale preşedinţilor de colhozuri şi funcţionari de partid, figura un punct despre „limba de stat şi alfabetul latin”. Nu exagerez, dar alegerile din 1990 au fost câştigate cu lozinca „Limbă de stat şi alfabet latin”. După 20 de ani, această lozincă a devenit una periculoasă, nici chiar partidele de opoziţie nu o invocă – nu atât din cauză că n-ar aduce voturi, cât de teamă să nu fie declarate, de către alde Şova, drept extremiste, xenofobe şi legionare! Astfel, comuniştii au obţinut în această campanie electorală mai mult decât şi-au propus – ei nu doar au reuşit să-şi construiască campania electorală pe tezele xenofobe ale „pericolului românesc”, să culpabilizeze liderii Opoziţiei şi jurnaliştii din presa independentă de „legionarism” şi „nazism”, ci au reuşit să închidă şi gura intelectualităţii, care evită să vorbească despre drama limbii române din Basarabia de teamă să nu fie acuzată de extremism naţional.
Ce se întâmplă cu noi, domnilor intelectuali şi ţărani luminaţi? În ce fel de stat trăim şi ce fel de stat dorim să edificăm? Unde au dispărut curajul şi demnitatea moldovenilor din 1989? Nu ne mai deranjează faptul că comuniştii ne construiesc un stat polietnic în care limba de bază va fi limba naţională a lui Şova? Încotro mergem, fraţi moldoveni?
