De Constantin Tănase
Acum 18 ani, pe 27 august 1991, într-o zi de marţi – mai precis, în după-amiaza acelei zile – Chişinăul forfotea ca un stup de albine. Adunaţi la şedinţa în plen, deputaţii din primul Parlament au votat Independenţa R. Moldova. Îmi amintesc bine acele clipe… am vrut să zic „solemne”, dar de fapt ele, acele clipe, nu erau atât solemne sau chiar solemne, cât mai degrabă încărcate de tensiuni ascunse şi nelinişti.
Îmi amintesc momentul în care fiecare deputat, inclusiv subsemnatul, era invitat la masa prezidiului ca să-şi autentifice votul prin semnătură autografă. Îi urmăream cu atenţie pe colegii mei din celelalte fracţiuni cum reacţionau când li se rostea numele şi erau chemaţi să voteze şi să-şi depună semnătura pe Declaraţia de Independenţă a R. Moldova. Nu exagerez: unii parcă erau chemaţi la ghilotină…
…Şi acum rămân la convingerea că mulţi dintre deputaţii primului Parlament, care astăzi se laudă că au votat Independenţa şi îşi fac din aceasta un titlu de glorie, atunci, în acea zi de marţi, 27 august 1991, nu ar fi votat dacă nu ar fi auzit glasul mulţimii ce răzbătea prin pereţii groşi ai clădirii Legislativului. Nu vreau să zic că au votat de frica zecilor de mii de oameni care aşteptau afară, dar sunt convins că fără acest „factor extern” – vocea poporului din Piaţa Marii Adunări Naţionale – Independenţa nu ar fi existat. Ori ar fi existat… cu un număr mai mic de voturi.
Amintesc acest „detaliu” nu întâmplător. Se spune, şi pe bună dreptate, că diavolul e ascuns în detalii. Mi se pare că în acest „detaliu” se ascund toate problemele şi eşecurile ce au urmat şi se ţin lanţ de noi timp de 18 ani: nu toată lumea atunci era pregătită să-şi asume Independenţa şi să o gestioneze în condiţii de democraţie. În scurt timp ne-am convins de aceasta: unii au început să-l regrete pe Brejnev, alţii s-au dezamăgit în democraţia moldoveană, ceilalţi, pur şi simplu, s-au arătat obosiţi şi iritaţi de această democraţie şi independenţă. În doi-trei ani aceste stări de spirit s-au generalizat şi, în consecinţă, după alegerile din 1994, se produce „marea restauraţie” – mulţi dintre acei care nu au votat Declaraţia de Independenţă pe 27 august 1991 revin în Parlament. Agrarienii moldoveni ai lui nea Mitică Moţpan se coalizează cu socialiştii şi interfrontiştii rusofoni şi, în cârdăşie cu cozile de topor „democratice”, încep opera criminală de demontare a principiilor de bază, esenţiale, din Declaraţia de Independenţă. Aceştia şi formează plămada din care peste mai puţin de un deceniu, se recoagulează Partidul Comuniştilor lui Voronin. Iar astăzi elita acestui partid e formată tocmai din acei „patrioţi” care, în acea zi de marţi, 27 august, fie că au votat (luptat) deschis împotriva actului de independenţă, fie că erau la Tiraspol, la Moscova sau… la pescuit nu departe de Chişinău.
Aceşti 18 ani care s-au scurs de la data declarării Independenţei R. Moldova ne-au dat mai multe lecţii pe care, se pare, nu le-am însuşit. Una dintre ele ar suna cam aşa: cu Puterea nu trebuie să te joci – ai cucerit-o, trebuie s-o foloseşti eficient. Astăzi, R. Moldova stă faţă în faţă cu aceleaşi probleme cu care stătea acum 18 ani. Noua clasă politică, ajunsă majoritară în Parlament, este obligată să ne convingă că a învăţat lecţia şi că, având Puterea în mâini, ştie ce să facă cu ea. Dacă a învăţat sau nu lecţia, vom afla mâine…
