De Constantin Tănase
I-am urmărit şi eu, luni seară, pe cei patru lideri ai AIE la o televiziune scumpă inimii mele. Impresia cu care am rămas e că nu s-au văzut foarte demult, ca nişte vechi cunoscuţi care, după mulţi ani de zile, s-au întâlnit întâmplător într-o gară. În mai toate problemele aveau puncte de vedere diferite, pe alocuri contradictorii sau chiar ireconciliabile. Iată de ce, declaraţia că Alianţa pentru Integrare Europeană n-are fisuri (acesta a fost termenul utilizat de ei) nu a convins pe prea multă lume.
Când moderatoarea a citat o afirmaţie de a mea dintr-un editorial recent (Alianţa nu are un proiect politic comun de viitor pentru R. Moldova), preşedintele interimar Mihai Ghimpu s-a mirat sincer, ca un copil: „Cum nu are?!” Şi ceilalţi lideri ai Alianţei au încercat să demonstreze că asemenea proiect există, făcând trimitere la Declaraţia de constituire a AIE. Nu ştiu când stimaţii lideri ai Alianţei au citit ultima dată respectiva Declaraţie, eu însă o citesc în fiecare zi. Îi rog, aşadar, să revină la Declaraţia în cauză şi dacă, după lectura ei atentă, vor rămâne la convingerea că ea este un PROIECT POLITIC COMUN, eu îmi voi umplea aeroportul cu cenuşă. (Aeroport e un jargon din limba română vorbită peste Prut, care înseamnă chelie).
Faptul că un asemenea PROIECT POLITIC nu există l-a confirmat indirect, în cadrul aceleiaşi emisiuni, premierul Vlad Filat care, în contextul discuţiilor despre Constituţie, s-a întrebat, rezonabil de altfel: până a trece la reforma constituţională trebuie să clarificăm, citez, „ce fel de ţară vrem să avem noi în viitor?”. Exact! Aşadar, cum putem vorbi că există un PROIECT POLITIC COMUN, dacă noi încă nu ştim ce fel de ţară vrem să edificăm mâine?
Dar zăpăceala cea mare s-a produs când s-a trecut la discuţii vizavi de Procuratură. Mihai Ghimpu şi Vlad Filat au recunoscut cu jumătate de gură că, respectiv, „Sunt probleme” şi că „Ceva nu merge”. Dar telespectatorul aşa şi nu a înţeles ce fel de „probleme” există şi „ce nu merge” la Procuratura Generală. Dacă am ajuns aici, o să fac o remarcă şi-i rog frumos pe liderii Alianţei să nu se supere tare pentru ea. La întrebarea moderatoarei „Al cui este procurorul general?” (cărui partid i-a revenit această funcţie conform algoritmului?), a urmat o tăcere încărcată de sensuri neînţelese, dar pline de înţeles – tăcere spartă de Serafim Urecheanu, care a repetat de două ori: „E candidatura Alianţei! E candidatura Alianţei!”.
Şi iar tăcere… Niciunul din cei trei nu a dezminţit afirmaţia lui Urecheanu. În aceste clipe de penibilă tăcere m-am simţit scuipat şi pălmuit. Filat, Ghimpu şi Lupu ştiu de ce. Frate Serafim, oare chiar mata crezi că nu numai noi, ziariştii, dar şi întreg poporul gânditor nu ştim că o funcţie ca cea de procuror general, nu putea fi şi nu este a… Alianţei în general, ci i-a revenit unui partid concret din AIE!? De ce ne trataţi aşa, ce aveţi de ascuns?
Închei pe o undă duioasă, cu puternice reverberaţii în zona eticului politic şi a deontologicului jurnalistic. Mărturisesc cât se poate de sincer: nici nu sap la temelia Alianţei şi nici nu vreau să smulg nimburile de pe frunţile sacre ale liderilor ei; consider menţinerea şi buna funcţionare a AIE o condiţie fundamentală pentru destinul politic al R. Moldova de mâine. Îi vreau numai binele acestei Alianţe şi acestei ţări, de aceea, consider că prima mea obligaţie, ca ziarist, e să aprind becuşorul roşu de fiecare dată când văd că liderii noştri dragi calcă în… farfuriile zburătoare ale autosuficienţei. Ştiut lucru: puterea îl schimbă pe om, îi schimbă optica, criteriile valorice ş.a.m.d. Nu-i exclus că cei patru lideri ai AIE, realizând cât de mari, monumentali şi eterni sunt – adevăraţi guliveri de pe Bâc! – se uită plictisiţi, iritaţi şi dezgustaţi la liliputul de mine, întrebându-se: „De unde s-a mai luat oare şi puricele ista, ce tot caută nod în papură?”.
Iubiţii mei, nu mă îmbrâncesc la partea voastră de glorie, vă port şi în continuare tot respectul, dar cu o condiţie: nu uitaţi, voi sunteţi la guvernare şi, de când aţi devenit cei patru magnifici ai naţiunii, drumurile noastre s-au cam despărţit, iar eu, ca om de presă, având tot temeiul (şi obligaţia) să mă ţin mai departe de voi şi să mă uit la voi cu ochii celor care v-au adus la putere, adică, cu ochi păgâni şi plini de suferinţi… Evident, noi, ziariştii, nu suntem atât de geniali ca voi, dar nici atât de proşti încât să încurcăm gurguiul de la opincă cu mausul de la computer (credeţi că noi chiar nu ştim candidatura cărui partid din Alianţă e procurorul general?).
…Când îl aud pe un lider al AIE (care are slăbiciunea umblării la Constituţie şi obsesia patriotică a salvării denumirii corecte a limbii române) că zice „noi nu dirijăm CU Bucureştiul” sau „inclusiv ŞÎ” ş.a., elefantul respectului meu faţă de el se transformă subit în şoricel. …Când alt lider al AIE – poliglot, nu alta! – declară la ecran în faţa uimitului popor prost că vorbeşte două limbi – o limbă politică ce se numeşte „moldoveneasca” şi una ştiinţifică şi istorică ce se numeşte „româna”, „ambele fiind identice” -, iepurele răbdării mele sare din tufiş şi nu rezist să întreb: e prost sau se preface, el e cu păsărica la cap sau eu? …Nu cred că mi s-a dat „Ordinul Republicii” ca să fiu mai… cuminte. Respect această cea mai înaltă distincţie a statului R. Moldova. Ea mă obligă însă să rămân jurnalist şi să-mi fac datoria de jurnalist. Şi să mai ştiţi un lucru, stimaţi lideri ai Alianţei: nu noi, ziariştii, avem nevoie de voi, ci voi, politicienii, aveţi nevoie de noi. Şi aveţi nevoie nu de laudele şi guduratul nostru, ci de muşcătura noastră. Chiar dacă doare…
