autor Ion Osoianu
În doar câteva luni efectele crizei financiare au schimbat totul – de la preţurile la petrol până la însăşi natura economiei de piaţă. Este evident că schimbările depăşesc limitele sectorului economic şi financiar şi vor afecta inevitabil şi arhitectura instituţională a UE.
Rămâne de văzut dacă aceste vremuri de incertitudine economică vor cimenta relaţiile dintre ţările membre sau vor rezulta într-un proces de dezintegrare europeană.
Dacă e să vedem mai întâi jumătatea goală a paharului, perspectivele nu sunt dintre cele mai încurajatoare. La o etapă iniţială guvernele europene au răspuns provocărilor crizei de o manieră reactivă şi necoordonată. Mai întâi Irlanda şi-a asumat unilateral o ofertă generoasă de garantare a depunerilor bancare, astfel încurajând clienţii din alte ţări să-şi transfere banii în băncile irlandeze. Drept răspuns, câteva alte ţări s-au văzut nevoite să recurgă la măsuri similare, aceasta transformându-se într-un atentat la „capra vecinului” la scară europeană. Şi mai dureros au reacţionat pieţele financiare la întrunirea separată doar a ţărilor membre ce fac parte din G8 (Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie), mai ales că aceasta nu s-a soldat cu un plan ambiţios de acţiune. Ca de obicei în asemenea cazuri, din considerente electorale, guvernele naţionale arată cu degetul la Bruxelles. Însă ce poţi cere de la UE dacă, la momentul conceperii monedei unice, ţările membre au decis că e mai bine să nu constituie instituţii economice şi fiscale centralizate?
În altă ordine de idei, se poate presupune că UE va reduce asistenţa externă pentru ţările în curs de dezvoltare. De ce să lupţi cu sărăcia în altă parte când acasă şomajul capătă proporţii ameninţătoare? La fel, având în vedere reticenţa unor ţări ca Marea Britanie, Irlanda şi Spania faţă de migraţia intra-UE a forţei de muncă, se poate anticipa că extinderea nu va fi în curând o temă în vogă. De altfel, nu s-a bucurat de mult entuziasm nici până la criză. Cu toate acestea, un raport recent al Comisiei Europene declară ultimele valuri de extindere o politică de succes, demonstrând prin cifre că ţările din blocul ex-sovietic au înregistrat creşteri importante ale nivelului de trai şi – important! – nu din contul membrilor mai vechi.
Ca să continuăm cu jumătatea plină, există încă cel puţin două motive de optimism. Primul este stabilitatea relativă a monedei unice. Cel puţin, statele din zona euro s-au simţit mai sigure având balastul oferit de o valută de talie continentală. Desigur, şi în zona euro există probleme, însă nu atât de dramatice, dacă le comparăm cu situaţia din Islanda, Rusia sau Ucraina. Să ne imaginăm că în locul euro mai avem încă peseta spaniolă, francul francez, belgian şi luxemburghez, marca germană şi finlandeză, lire italiene şi irlandeze etc. Evident că acestea ar fi reacţionat diferit la convulsiile pieţelor financiare şi nu întotdeauna în favoarea statului de provenienţă.
Stabilitatea relativă a euro i-a surprins pe mulţi, astfel încât în Danemarca şi Marea Britanie au început dezbateri privind costurile aflării în afara zonei euro. Potrivit Eurobarometrului, moneda unică e văzută ca unul dintre cele mai pozitive aspecte ale integrării europene, alături de libera circulaţie a capitalului şi a persoanelor. Posibil că aceste evoluţii vor determina schimbări structurale în administrarea financiară la nivelul UE, deoarece euro are o bancă centrală fără a avea însă şi un sistem financiar centralizat, iar supravegherea este rezervată guvernelor naţionale. Deja se poartă discuţii la nivel înalt privind facilitarea condiţiilor de aderare la zona euro, astfel încât statele în aşteptare să poată adopta mai rapid moneda unică.
Al doilea motiv ţine de faptul că efectele crizei au demonstrat necesitatea unei intervenţii coordonate la nivelul UE, ceea ce ar putea fi un preludiu pentru schimbări în arhitectura instituţională a Uniunii. Deşi solidaritatea dintre ţările UE a părut slabă în unele cazuri, cel puţin pentru moment există o înţelegere ca guvernele să nu întreprindă acţiuni ce ar afecta vecinii. Ne putem aştepta şi la avansări în sensul finalizării procedurilor de intrare în vigoare a Tratatului de la Lisabona. După cele întâmplate „graţie” crizei mondiale financiare, a devenit limpede că e necesară o preşedinţie mai stabilă a UE cu un mandat pe termen lung.
Desigur, în funcţie de direcţia „furtunilor financiare” care bântuie lumea, lucrurile se mai pot schimba, înclinând balanţa într-o parte sau alta. Până în prezent, însă, concluzia ce persistă este că liderii europeni au fost capabili să înveţe destul de rapid lecţia beneficiilor unei cooperări economice comune. Sperăm ca aceasta să rezulte într-o consolidare a instituţiilor europene de guvernanţă economică.
