Cu greu putem împărți anii '90 pe perioade de criză. Întregul deceniu a fost unul din cei mai dificili din istoria țării. Statutul de „cea mai săracă țară din Europa", apărut tot atunci, era justificat prin salarii mici și date cu întârziere, lipsa de mărfuri și produse alimentare, economie slab dezvoltată, migrația populației peste hotare. Totuși, în anii '90 se remarcă două crize economice mai profunde, cea din anii 1991-'93 și cea din 1998.

Era începutul lui decembrie '92. Mă întorceam amorțită de frig de la biblioteca Universității de Stat. Deși eram îmbrăcată în scurtă și cu căciulă pe cap, în cele două ore petrecute în sala de lectură, frigul îmi intrase până-n oase. Încăperea nu se încălzea. Dar nu aveam încotro. Se apropia perioada colocviilor. Internet și telefoane mobile nu existau, iar eu aveam de citit o listă bunicică de cărți. Coborâsem la stația de la „40 de ani” și mă grăbeam să ajung la cămin, să mă încălzesc nițel. Ce nu știam atunci era că mă aștepta un adevărat test al nervilor.

Pe traseul meu, trebuia să trec parcul complexului memorial Eternitatea. Pe atunci încă fără gard și nici vorbă de iluminat stradal. Îmi clănțăneau dinții și de frig, și de frică, până la cămin. Nu era zi fără istorii despre lănțișoare de aur sau cercei, sau genți furate în plină stradă.

Eram singură pe drum, când, deodată, am fost depășită de o tânără. „Ce bine! Merg după ea și ajung cu bine la cămin”, mi-am zis. Cât încercam să țin pasul, tânăra creștea în viteză, iar eu îi urmam exemplul. Văd că aruncă o privire peste umăr, încercând să deslușească în bezna de pe stradă cine o urmărește. Și brusc o rupe la fugă. Am urmat-o și eu. Singurul lucru pe care mi-l doream e să nu rămân singură. Fata traversase strada și intrase în cămin, în căminul meu! Am intrat gâfâind după ea. Iar acolo, ca-n filme, alături de supraveghetoare, tânăra aștepta să vadă cine o să intre pe ușă. Arată spre mine și zice „ea e!”. Femeia de la intrare, având emblematicul rol de a păzi „vahta”, înarmată cu un teu, era gata de atac. „Ei, d-apoi asta e Diana din 41!”, spuse mirată . Eram două tinere speriate de eventualitatea unui furt sau, și mai rău, viol. Nu era nimeni să ne apere, decât supraveghetoarea de la cămin.

Îmi aduc aminte amuzată de această întâmplare, dar la începutul anilor '90 Moldova trecea prin prima sa criză economică și vremurile erau total diferite de azi. Această perioadă a coincis și cu primii mei ani de studenție.

Aici, în Chișinău, viața era total diferită de cea din centrele raionale. Prețurile erau uriașe. Cei 50 de lei din bursă îmi ajungeau să cumpăr o dată la patru zile o pâine. Ne rânduiam cu alte trei fete din cameră. Uneori îmi permiteam să-mi cumpăr câte o înghețată. Spre deosebire de alte localități, în căminele universității nu se deconecta lumina și era căldură. În weekend, împreună cu alți studenți băștinași din nordul Moldovei luam cu asalt trenul Chișinău-Ocnița. Mergeam cu toții acasă să ne încărcăm torbele cu alimente - plăcinte, conserve, legume, ulei. De toate câte un pic. Uneori aveam norocul să nu prind loc pe scaun în tren. Mergeam patru ore în picioare și păzeam geanta ca să nu mi-o ia cineva „întâmplător”. Era provizia pe o săptămână. Trebuia consumată strategic, ca să-mi ajungă pe cât mai multe zile.

Biletul la tren costa 4 ruble și era accesibil chiar și pentru bursa mea. Biletul la autobuz era de patru ori mai scump. O anunțam pe mama că vin de la telefonul public care funcționa cu fise. Trenul pornea de la Chișinău după prânz și ajungea la Fălești în patru ore, exact când se deconecta lumina. Mama cobora scările blocului și îmi ieșea în cale cu o lanternă de buzunar. Țin bine minte că, pe masa din bucătărie, avea mereu pregătită o cană cu lumânări de la biserică, pentru când stingeau lumina. Peste ceva timp adusese și o lampă cu gaz lampant. Acestea erau singurele surse de lumină după apus. Mâncam la lumina lumânărilor și vorbeam despre tot ce se întâmpla în viață. Romantic, ar zice unii. Ce trist, ar zice alții.

La Leova, deconectările de energie electrică se făceau de obicei după ora 18:00 și durau cam două ore. „Țin minte cum eu, mama și tata ne adunam la ora 18:00, la masă cu cărțile de joc. Jucam cărți până se aprindea lumina, pentru că altceva nu puteai să faci", spune zâmbind Svetlana Buruiană. În acea perioadă, femeia tocmai absolvise facultatea și se angajase în calitate de profesoară de istorie. Și acum râde când vede lampa de gaz. „Tata o umplea cu motorină și adăuga sare ca să nu fumege. Dădeam lumina la foc mic, să nu se înnegrească sticla și să nu miroase în casă. Când se aprindea lumina și ne uitam la noi, eram negri sub nas", râde ea. Urma crizei energetice nu se lăsase pe fețele lor, ci și pe podul din bucătărie. Exact deasupra lămpii, o pată neagră de funingine amintea că la ora 18:00 o să se dea iar stingerea.

Deficitul de produse alimentare din magazine, dar mai ales al pâinii, este un alt element marcant al crizei din anii '90. „Părinții mei erau pensionari. Tata trebuia să se trezească pe la 4 dimineața ca să meargă la magazinul de pâine și să ocupe rând. Un om avea voie să cumpere maxim două pâini”, își amintește Svetlana. Mama ei, fostă lucrătoare la fabrică de panificație, primise de la director un sac de făină ca ajutor de la stat. „Pentru noi, sacul cela de făină a fost de aur. Îmi dau lacrimile când îmi aduc aminte.” Mult timp a copt mama Svetlanei din acea făină, iar tata nu mai trebuia să stea la coadă la 4 dimineața.

Svetlana locuia cu părinții într-o casă cu curte și supraviețuiau cu ceea creșteau în grădină. „Pe lângă casă era o găină, un iepure și o conservă în beci. Așa supraviețuiam. Dar erau momente când voiai să mănânci și o bomboană și nu puteai s-o faci.” Femeia își aduce aminte că la începutul anilor 90 zahărul se dădea pe taloane. „Erau niște cozi nemaipomenite. Nu se ajungea pentru toți. Lumea se certa chiar de la un kilogram de zahăr”, mai adaugă ea.

Primul salariu al Svetlanei a fost de 180 de ruble. Din primii bani, tânăra reușise să-și cumpere un trenci alb, pe care îl găsise într-un magazin din sat. Începutul părea promițător. „Părinții mei aveau niște bani acumulați la cărticică. Tata mi-a deschis și mie una și a pus acolo 10 mii de ruble. «Pentru nuntă», îmi zicea tata. Nimeni nu știa că, peste noapte, banii aveau să se devalorizeze. Din 10 mii am rămas cu o mie”, zice Svetlana. Ea nu a mai scos banii rămași. „Cărticica” o păstrează și acum ca amintire.

În iunie '92, când a fost introdus cuponul moldovenesc, tânăra nu se mai gândea la haine. „Erau zile când nu aveam pâine în casă, mama era nevoită să coacă niște plăcințele. Pensionarii primeau din contul pensiilor conserve, făină cu termen expirat. Puteau să le dea galoși, făină fără gluten, deseori. Tot ce adunau de prin depozite dădeau pensionarilor.”

În timp ce majoritatea moldovenilor se confruntau cu criza economică, unii își începeau cariera în business. Unul dintre aceștia a acceptat să ne povestească despre primele sale afaceri de la începutul anilor '90. Condiția lui a fost să nu-i dăm numele, de aceea îi vom zice „Alexandru”.

Comerțul cu România începuse imediat după proclamarea independenței. Atunci, Alexandru tocmai venisem la Chișinău din satul de baștină. „Am luat un camion de mare tonaj cu vreo patru tone de vopsea albă din Ucraina și le-am trecut cu luntrile în România. Le-am dus la Tecuci. În schimb am primit șapte mii de eșarfe grecești. Erau frumoase, câteva de culoare albă și neagră. Dar cea mai mare parte erau de alte culori. O jumătate le-am dus în Moscova, iar o altă jumătate în orașul Oriol”, povestește Alexandru. El recunoaște că atunci nu avea experiență și nu a prea înțeles nimic din „afacerea ceea”.

Alexandru nu s-a oprit acolo. A cumpărat penicilină și un unguent antifungic. „O parte le-am dat prin farmaciile noastre. Atunci penicilina costa 4 lei, adică un dolar, dar le luasem cu 22 cenți. Unguentul era și mai ieftin. Nu mai țin minte exact prețul, dar diferența era foarte mare și mașina era de tonaj mare.” O parte din medicamente le-a dus la Moscova. A fost din nou experiență nereușită. Din Rusia a revenit fără bani. „Mi-au spus că s-au păstrat necorespunzător.”

Omul de afaceri spune că, la începutul anilor '90, fiecare afacere serioasă avea așa-zisă „crâșă” (n.red. grupare căreia antreprenorii plăteau taxe pentru „protecție"). „Niște băieți s-au orientat și au înțeles că în așa mod pot obține bani ușori. Erau vremuri tulbure.” Alexandru zice că nu a avut „protecție”, dar a avut de afacere cu tipi periculoși.

„Căram vinuri în Rusia cu cisterne de 11 tone. De la Strășeni am luat două mașini de vin, dar am întârziat nițel cu achitarea lui. Atunci mi-au venit niște băieți șmecheri în ospeție.” În multe cazuri, la întâlnirile dintre cei care făceau business erau aduse și arme. „Eram cu un coleg la un motel. Trebuia să clarifice o situație despre de o sumă care nu a fost returnată la timp și care, între timp, crescuse până la 3000 de dolari. La acea discuție am văzut Kalașnikovul pe masă.” Totuși, discuția „s-a sfârșit cu bine”.

Criza financiară din Rusia a lovit indirect și în planurile Svetlanei Buruiană din acea perioadă. „Părinții mei aveau niște bani, dar nu îi țineau la «cărticică» (n.red. cont bancar), ci acasă, într-un loc anume. Era o sumă de o mie și ceva de dolari. Voiam să-mi cumpăr un apartament în Leova.”

Găsise o garsonieră perfectă pentru ea și bugetul de care dispune. „Voiam să trăiesc separat de părinți.” Planurile, însă, i-au fost răsturnate „peste noapte”, când valoarea dolarului s-a dublat. „Nici apartament nu mi-am luat. Nici banii nu mai aveau valoarea de înainte”, spune cu regret Svetlana.

La finele lui noiembrie 1998, Republica Moldova se mai confruntă şi cu o criză energetică. Centrala de la Cuciurgan a sistat livrările de curent electric pe malul drept al Nistrului. Era o reacție a Tiraspolului la refuzul Chişinăului de a accepta aproape dublarea preţului la energie electrică. În aceeași perioadă, Ucraina a redus drastic livrările de energie electrică în Republica Moldova. În consecinţă, cele trei CET-uri și Centrala Hidroelectrică de la Costeşti putea asigura doar aproximativ 30% din necesarul de energie electrică. Au urmat deconectări zilnice de la 6 la 14 ore.

Irina Fală (n.red. nume schimbat) a lucrat o viață întreagă la o bibliotecă din nordul Moldovei. Nici pentru ea anii '90 nu au fost ușori. Plata salariilor întârzia. Nu i-au propus produse în schimbul salariului, așa cum se făcea în alte părți. În magazine produsele erau scumpe. Sistemul centralizat de termoficare din centrul raional nu mai funcționa. Curentul electric era livrat pe ore. Respectiv, cei care locuiau la bloc au început să-și construiască sobe cu burtă în apartamente. Și familia Irinei și-a construit una. „Ce-mi pare rău că nu am fotografiat burjuica ceea”, spune ea. Țeava trecea prin toată camera ca să ajungă afară și încălzea locuința. „Când făceam focul, țeava se făcea roșie, dar în schimb era cald. Mă temeam să se rupă ceva sau să cadă peste noi. Țeava trecea prin dormitor și mergea peste noi”, își amintește ea.

Se pare că cei mai afectați, totuși, au fost bugetarii și locuitorii orașelor. Pe cei de la sate i-a ajutat mult faptul că aveau conserve în beci și animale pe lângă casă. „Da, era greu. Da, nu ni se plătea leafa, dar eram sufletiști. Aveam un țol de la ușa mea până la ușa vecinei ca să nu ne mai încălțăm când mergeam una la alta. Munceam, căutam în reviste și făceam lucruri frumoase”, îmi spune bibliotecara Irina Fală.

Crizele de la începutul independenței Republicii Moldova i-au călit bine pe cei care le-au prins. „Lumea nu a simțit crizele următoare ca pe cele din anii 90", mi-au confirmat unanim interlocutorii mei. „De exemplu, criza provocată de pandemie nu am resimțit-o. Magazinele erau pline cu de toate. Oamenii totuși aveau anumite rezerve de bani”, mi-a spus Svetlana Buruiană.

Problemele energetice, scumpirea prețurilor la produse, inflația de peste 30% și majorarea tarifelor, provocate de războiul din Ucraina, cu siguranță își vor pune amprenta peste indicatorii economici ai anului 2022 și, cel mai probabil, asupra anului 2023. Acum însă nu ne rămâne decât să urmărim cât de profunde vor fi aceste amprente și dacă această perioadă va intra în istoria crizelor țării noastre.