De la început aș dori să menționez că prezentul articol nu se dorește a fi o prezentare maniheistă a problematicii integrării europene a țării noastre, ci o analiză a oportunitatilor și beneficiilor în planul politicii externe.
De asemenea, am încercat să evit capcana logicii jocului cu “sumă nulă”- când, la sfârșitul unei partide, suma pierdută de o parte din jucători este câstigată de ceilalți – sau a teoriei că alegerea parcursului european implică renunțarea la relațiile cu Rusia.
Din contră, aș spune, politica externă trebuie să se plieze pe strategia ”WIN-WIN”, după modelul Germaniei, care este un membru de bază al Uniunii Europene, dar și partener cu Rusia, ceea ce nu a împiedicat-o să își dezvolte relațiile cu statele membere UE sau cu SUA.
Ca și argument istoric, aș aminti faptul că, făuritorul Rusiei moderne, țarul Petru cel Mare, s-a declarat „pro-european “.
Astfel grosso-modo, aderarea noastră la UE ne va oferi posibiliatea de a participa la procesele din economia, politica și cultura europeană și mondială. Istoria dezvoltării UE ne-a demonstrat că și statele mici au jucat un rol important în luarea unor decizii stategice.
Un exemplu care mă fascinează este Estonia, care, la fel ca și Republica Moldova, s-a desprins acum mai bine de 20 de ani de URSS. Ca și celelalte state baltice însă, Estonia a avut un parcurs diferit de cel al Republicii Moldova. Un stat mic, cu o populație de sub un milion și jumătate de locuitori, Estonia a aderat la NATO și Uniunea Europeană în 2004 și a adoptat moneda euro la 1 ianuarie 2011. Cu un Produs Intern Brut de aproape 18.000 de dolari pe cap de locuitor, de aproximativ 9 ori mai mult decât al țării noastre, Estonia este cea mai bogată țară baltică și printre cele mai sănătoase economii ale noilor state membre ale Uniunii Europene.
Acest lucru nu înseamnă că, avantajele integrării se vor simți imediat, aderarea fiind un drum foarte lung, în care beneficiile vin pe parcurs.
Ca și avantaje palpabile, cel mai des invocate au fost aplicarea standardelor europene, mijloacele financiare alocate prin internediul unor programe europene, investițiile care ar da posibilitatea creșterii bunăstării simplilor cetățeni, extinderea piețelor de desfacere, implicit o orientare de la est spre vest, care ar evita eventualele crize economice, așa cum a avut loc în 1998, respectarea mai riguroasă a drepturilor omului, respectiv soluționarea mai rapidă a conflictului transnistrean care ar deveni un obiectiv al UE.
Trebuie să existe însă voința noastră de a face parte din familia europeană, să existe o coeziune națională, un imbold general de a merge în aceeași direcție. Pană și despre croați, care au intrat pe 1 iulie 2013 în UE, acum 10 ani de zile nimeni nu ar fi zis că vor adera.
Integrarea în Uniunea Europeană va fi și o expresie firească a identității de valori și principii, a vocației de țară democratică, profund ancorată prin tradiții, cultură și civilizație în spațiul unic european.
Un element specific pentru integrarea europeană a țării noastre va fi și posibilitatea de evadare din arealul geopolitic al „vecinătății apropiate”a Rusiei. Acest demers va însemna posibilitatea de promovare a unor politici externe noi, din punct de vedere conceptual, fără a simți și permanența unui stres provocat de frica de a nu antagoniza cumva Rusia prin acțiuni care vor putea să–i afecteze interesele.
Indiscutabil, aderarea la UE este dorită și pentru că prezența într-o structură regională de talia Uniunii Europene adăugă statelor membre un plus de siguranță în planurile lor de asigurare a securității și intereselor naționale.
Prezența în familia europeană va reprezenta pentru țara noastră și o garanție a faptului că nu vor mai fi alte Pacturi “Ribbentrop-Molotov”, iar „coșmarurile istoriei” nu se vor mai repeta.
