Cum a avut loc Marea Adunare Națională? Ce a dus la protestele lui Iurie Roșca? Cum protestau frații Brega și Hyde Park? Cine, totuși, a organizat 7 aprilie 2009?
Am stat de vorbă cu oamenii din generații diferite despre aceste evenimente și despre cultura protestului din Moldova.
Acest articol este un fragment din unul dintre newsletterele Lună Plină trimise patronilor noștri în 2024. Dacă vrei și tu să-l primești, ne poți susține pe Patreon aici.
Despre Marea Adunare Națională și Podul de Flori
Larisa Turea este scriitoare, jurnalistă și critică de artă. A documentat și publicat, împreună cu regretatul ei soț, Valeriu Turea, Cartea Foametei, aflată la a patra ediție.
Larisa Turea avea 37 de ani și un copil mic când se întâmpla Marea Adunare Națională. „Țin minte cum veneau de dimineață oamenii desculți, pe jos, că să se adune. Era într-adevăr un entuziasm greu de redat.”
Își amintește despre toată energia acumulată, care a condus la Marea Adunare Națională din 1989 și Podul de Flori din 1991. „Era deja prea tare strânsă supapa asta, se ajunsese la o energie critică. […] Mi-aduc aminte că era un secretar de partid, unul Smirnov, care a făcut un discurs public despre studenții de la Institutul Agricol, care cereau să li se predea anumite materii în limba română și ăsta era foarte revoltat și de fapt acesta a fost declanșatorul.”
Deși poate uneori avem senzația că protestele erau practic inexistente în RSSM, Larisa Turea povestește despre o situație din 1972, când conducerea țării a încercat să scape de monumentul lui Ștefan cel Mare. Totuși, studenții au protestat, iar monumentul nu a fost eliminat, ci mutat mai adânc în parc, pe un postament mai modest, ca „să nu-i facă umbră lui Lenin”. În acea perioadă mici nuclee de intelectuali se formau în mai multe redacții și uniuni. Amintește despre vizita lui Nichita Stănescu la Chișinău în 1976 sau a regizorului Ion Popescu-Gopo ceva mai târziu.
Își amintește de Marea Adunare Națională ca despre „ora de vârf a poporului nostru, pentru că, totuși, oamenii erau liberi”. Spune că în acei ani erau siguri că urmează unirea cu România. „Apoi s-a întâmplat războiul din ‘92 și câte și mai câte…”
Azi privește spre momentul când Moldova a devenit independentă cu o doză de dezamăgire. „Aveam impresia că trăim într-adevăr un punct de cotitură, noi eram și foarte tineri încă. Dar totul a fost deturnat. Tot acest entuziasm s-a topit și mă tem că acuma noi n-am mai fi în stare să… S-a diluat. Au și plecat mulți oameni care au crezut în niște idealuri. Dar idealurile noastre au fost compromise în primul rând din niște lideri. Nu știu dacă au făcut-o cu bună știință sau din interes material…”
Și amintirea despre Podul de Flori e pătată de dubii. Își amintește că era „un entuziasm și o reîntregire”, deși pe podul de flori erau și oameni care „cărau televizoare, câte doi”. Atunci au mers la Iași împreună cu familia Romanciuc „într-un Moskvici ca vai de dânsul”, s-au plimbat pe Copou și s-au întâlnit cu alți prieteni. „Pe urmă am aflat, din surse nesigure și incerte, că acest pod de flori s-ar fi organizat special, ca cei care au fost acolo ilegal în timpul revoluției să-și care toate lucrurile. Și iarăși, e pervertirea unor idealuri, cât o să mai întâmple toate lucrurile astea?!”
Despre perioada Voronin
Mariana Gălescu este comunicatoare și una dintre fondatoarele Qubo Communications.
La începutul anilor 2000 era studentă la Științe Politice și vedea cum regimului lui Voronin devine tot mai sever și mai restrictiv. „Ajungea chiar și în facultăți, unde unii profesori se simțeau mult mai liberi să promoveze anumite idei, să îndreptățească regimuri totalitare din trecut și găseau scuze și pentru regimul lui Voronin din acele timpuri”, spune Gălescu.
În Moldova rămâneau tot mai puține locuri în care oamenii se puteau exprima liber. Unul dintre acele locuri era emisiunea Hyde Park la Antena C, unde Oleg Brega îl lăsa pe oameni să vorbească despre orice la microfon, iar multe dintre opinii erau critice la adresa guvernării.
„Mi se părea foarte nedrept să ne putem exprima doar noaptea, la un post de radio oarecare și să nu avem acces la platforme mai mari, la lumina zilei. Dar și această modalitate de exprimare deranja și au fost date indicații ca emisiunea să fie închisă. Până la urmă și postul a fost închis.”
Atunci când s-a închis emisiunea, ascultătorii s-au revoltat. S-au întâlnit în parcul Ștefan cel Mare, erau câteva sute de persoane, și au decis să creeze o organizație care să le apere drepturile. Atunci au fondat asociația Hyde Park și au început să ceară respectarea dreptului la libera exprimare și la libertatea presei. Învățau din mers, dar reacționau la cenzură, la orice derapaje antidemocratice.
„Să protestezi pe timpul lui Voronin era o adevărată aventură”, povestește Mariana Gălescu. Aveau nevoie de autorizație ca să protesteze, dar chiar și respectând toate normele legale de cele mai multe ori erau descurajați, intimidați și hărțuiți de polițiști. „Eram puțini la protest, nu era foarte multă lume dispusă să înfrunte regimul de atunci. Glumeam că la protestele noastre sunt mai mulți securiști în civil decât protestatari.”
În timpul unui protest împotriva interzicerii de a instala un nou bust pe Aleea Clasicilor, Mariana împreună cu alți 7-8 protestatari cu pancarte au fost reținuți, puși la pământ și băgați într-o dubă de poliție, chiar dacă aveau autorizație. „Ne-au dus la sectoarele de poliție, unde au încercat să ne intimideze, ne-au interogat de câteva ore și au încercat să ne facă se semnăm niște declarații care conțineau lucruri pe care noi nu le-am făcut. În naivitatea noastră credeam că odată cu interogările se va încheia totul, dar am fost închiși, ni s-au confiscat telefoanele și totul, nu puteam suna pe nimeni și am fost acolo timp de 40 de ore. A doua zi era zi de lucru și eu nu m-am prezentat la serviciu și nici n-am avut cum să anunț. Nimeni nu știa unde sunt și ce mi s-a întâmplat, de fapt.”
Dimineața au fost duși în fața judecătorului și au făcut cunoștință cu dosarele lor fabricate peste noapte, unde erau acuzați că „au ultragiat polițiștii, le-au adus jigniri și au opus rezistență”. Au inventat mărturii ale „trecătorilor”, iar una dintre probe era poza unui polițist cu cracul pantalonului despicat.
Au contestat deciziile instanțelor din Moldova, dar și-au găsit dreptatea abia la CEDO. „Am solicitat înregistrarea video de la ei și se vedea clar că noi am fost pașnici. La CEDO am câștigat, a fost confirmat că ne-au fost încălcate drepturile.”
Mariana Crede că „perioada Voronin a fost una neagră în istoria țării noastre. Cred că regimul lui ne-a aruncat cu vreo 2-3 decenii înapoi în istorie. Cred că atunci am procedat corect și așa cum am simțit. Singurul meu regret este că nu am putut motiva mai mulți oameni să se protesteze atunci, asta mi-aș fi dorit.”
„Eu cred că cea mai mare defavoare pe care ne-a făcut-o Ilan Șor, chiar mai mare decât furtul miliardului, este faptul că a devalorizat esența protestului. S-au mai întâmplat și până la el proteste plătite, dar nimeni n-a mai făcut-o atât de organizat, de țipător, atât de masiv. Și cred că asta contribuie foarte mult la atitudinea lor față de proteste. Este important ca protestele să fie sincere, credibile, din inimă. Cu protestele lui Șor, care sunt mai mult un circ decât un protest, cred că am pierdut foarte mult din potențialul poporului nostru din a protesta pe viitor și din credibilitatea oricărui protest s-ar întâmpla acum și va fi extrem de greu să recâștigăm încrederea oamenilor în proteste, care nici până atunci nu era foarte-foarte puternică.”
Despre 7 aprilie
Ștefan Grigoriță este și jurnalist și om de comunicare. Avea 18 ani și tocmai participase la primele alegeri din viață pe 5 aprilie 2009.
Povestește că era plin de speranță. „Sincer, eu mă gândeam wow, ce fain, eu am votat, părerea mea contează”, râde. „L-am votat pe Ghimpu, PL-ul. Chirtoacă era atunci idolul tinerilor.” A doua zi a trăit un șoc, când comuniștii au obținut 62 de mandate. A ajuns acasă după lecții și a primit același mesaj pe Yahoo Messenger de la mai mulți prieteni: „Ieșim în centru, la monumentul Ștefan cel Mare, să punem niște lumânări.”
Era în Costești, aproape de Chișinău. A urcat în Microbuz cu încă vreo cinci prieteni și a venit direct la Ștefan. „Așteptam să fie vreo 10 oameni, gen un mic flashmob, când colo acolo erau mii, mii, mii de oameni, studenți, tineri.” A doua zi s-au mobilizat singuri, toată clasa a mers la Chișinău. „Am tăbărât peste un șofer de microbuz din Costești, am încărcat microbuzul și am zis «duceți-ne la Chișinău.» Ne-am dus în centru și acolo ne-am împrăștiat. După o perioadă însă a început tot bardacul. Eu eram pe scările președinției când s-au început a arunca primele ouă. Pe urmă am văzut că s-au început a bate, eu m-am dat într-o parte cât mai mult, acolo a intervenit poliția. Între timp dirigintele nostru ne căuta pe toți, evident nu lucra nicio telefonie mobilă…”
„În mijlocul mulțimii erau voci care spuneau că cineva a fost bătut la parlament, toți erau serioși. S-a distrus parlamentul și mulți au intrat ca niște gură-cască să vadă ce s-a întâmplat acolo, am fost și eu printre ei, din păcate. Am găsit un drapel, l-am fluturat de două ori și l-am dat unui consătean de al meu.” Spună că după ce protestul a fost deturnat, s-au întors acasă fără entuziasmul de dimineață. „A doua zi directorul școlii ne-a adunat și ne-a ținut morală. Am fost și pe 8 aprilie, dar am mers un pic doar prin piață, știam că e periculos și am auzit despre bătăi.”
Azi crede că Ștefan cel de 18 ani făcut lucrurile corect. „Asta a fost ultima dată când oamenii s-au adunat organic pentru ceva, când nu au fost chemați de nimeni.”
Spune că 7 aprilie a fost și o lecție pentru mulți. „Azi oamenii sunt mai precauți la astfel de evenimente sunt foarte atenți, se așteaptă la provocări, etc.” Totuși, la fel ca Larisa Turea, crede că și acest eveniment a pornit din intenții bune, dar „a fost deturnat”.
Despre protestele de azi
Dana Dubălaru este ilustratoare și anul trecut a participat pentru prima oară la Marșul Feminist de 8 martie din Chișinău.
„Am simțit pentru prima dată că particip la ceva bigger than me, că sunt înconjurată de oameni educați și faini, că numai prin faptul că sunt acolo deja contribui cu ceva la mișcarea pentru egalitatea femeilor.
După marș planificasem să vin în vizită la mătușă-mea. Că na, OPTMART totuși. M-a întâmpinat ușor amuzată cu un «gata, ați rezolvat toate problemele femeilor?»
Cam fix în acel moment mi-am dat seama că noi ca societate mai avem de ieșit la multe marșuri. Mai avem de dus multe discuții cu mamele, rudele și cunoscuții noștri. Mai avem de povestit și explicat, pentru că totuși nu, nu toată lumea înțelege ceea ce nouă ni se pare evident.”
