Un copilandru, de vreo 7-8 ani, urcă, în fiecare dimineaţă, să prindă zorii, cu bunica, pe dealul mare, la cele trei cruci. De sus, totu-i ca-n poveste: satul, pădurea, mănăstirea. Respiră aerul dimineţii cu întreaga-i fiinţă, ţinându-o strâns de mână pe bunica ce-i povesteşte despre oameni şi locuri, despre sat şi pădure, despre tradiţii, despre neamul celor buni de la Dobruşa, Şoldăneşti.
Şi de fiecare dată, o roagă pe bunica să-i spună, iar şi iar, povestea celor trei cruci. Îi place să o tot asculte, chiar de o ştie de-a fir-a păr. „Pe aceste dealuri, hăt-hăt demult, trecuse un mare alai. Erau şi pe cai, şi pe jos, erau cu daruri, cu haine frumoase, gătiţi ca pentru o nuntă. În mijlocul lor, erau Ştefan cel Mare şi aleasa lui, Maria Voichiţa – o tinerică frumoasă-foc. Ţineau calea spre Ţâpova, spre mănăstirea în piatră de pe mal de Nistru, unde tinerii îşi alesese loc de cununie. Şi nimeni nu se gândea că turcii pot ataca un alai de nuntă. Domnitorul a câştigat în luptă, dar a pierdut trei bravi oşteni. În cinstea lor stau şi azi aceste trei cruci, vechi, cu povestea lor de peste 500 de ani. Sub cele trei cruci au şi fost înmormântaţi cei trei oşteni”, îi tot spune bunica.
…Demult nu mai e copil băieţandrul din povestea mea. A ajuns de-o vârstă cu bunica lui pe-atunci, dar nu poate uita vorbele bătrânei. Peste ani, mânat de o curiozitate firească, a scotocit în istorie, pentru a afla despre toate câte nu le ştia bunica…
La 1478, când, precum spun documentele, domnitorul Ştefan cel Mare s-a căsătorit cu Maria Voichiţa, iar legenda zice că trecuse pe lângă Dobruşa, ţinând calea spre Ţâpova, satul avea deja peste 4 decenii de existenţă, fiind atestat la 1437, după cum arată un hrisov domnesc. Dar, pentru a şterge pecetea domnească şi a-l depărta de legenda cu Ştefan, istoriografia sovietică şterge mai bine de patru secole din existenţa satului („Enciclopedia Sovietică Moldovenească”, Chişinău, 1970-1975, notează că satul a fost întemeiat pe la sfârşitul sec. XIX).
Satul Dobruşa „a furat” numele de la râuleţul Dobruşa, afluent al Răutului, care îşi mână apele pe aici. Potrivit cercetătorului Ion Dron („Studii şi cercetări”, Chişinău, 2001), toponimul vine „de la un nume personal (considerat de origine slavă), purtat în trecut şi de moldoveni”.
Am fost de mai multe ore la Dobrușa, Șoldănești, localitate aflată la vreo 20 de km de centrul raional și la peste 100 de Chișinău. De fiecare dată am admirat priveliştea iazurilor şi a pădurii de peste 1000 ha, ospitalitatea şi hărnicia localnicilor. În această vară am văzut și faimosul stejar secular, monument al naturii protejat de stat, care se înalţă falnic pe un câmp deschis, în apropiere de Zahorna (sat din comuna Dobruşa). În vârful stejarului un tricolor sfidează zarea, arborat de localnici ca dovadă a dragostei de neam, de Ţară. În dragostea de neam şi Ţară încape o puternică şi eternă credinţă…
Dobruşa este o vatră de spiritualitate – mănăstirea de călugări cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” îşi începe a scrie istoria la 1772. Legenda spune că un monah pe nume Ioasaf, venit de la mănăstirea Probota, judeţul Suceava, ademenit de frumuseţea locului, dar şi printr-o pronie divină, începe o biserică de lemn, împreuna cu monahul Eufimie de la mănăstirea Curchi. Însă, lucrarea nu este dusă la bun sfârşit. Abia la 1785, deja numai călugărul Eufimie, ajutat de alţi monahi de la mănăstirea Curchi, termină construcţia bisericii. La 1822 este zidită o biserică mare de piatră, cu hramul „Sfântul Nicolae”. Peste un sfert de secol, complexul monahal se îmbogăţeşte cu un nou sfânt locaş cu hramul „Schimbarea la faţă”. În sec. al XIX-lea, potrivit lui Zamfir Arbure, mănăstirea Dobruşa era printre cele mai avute.
După 1918 era aici o bibliotecă unicală, un atelier de fabricare a olanelor roşii, renumite în toată Basarabia; mănăstirea avea tipografie eparhială, un cor deosebit, dar şi un seminar, înființat de episcopul Visarion Puiu, la care-şi făceau studiile tineri din Moldova, Rusia, Ucraina, Albania. Mănăstirea Dobrușa a dat mari nume spiritualității românești, precum arhimandriții Sofian Boghiu, Eugeniu Laiu, Damian Potoroacă ș.a. Complexul monahal a avut parte de ani de înflorire, dar şi de calvar.
Îmi amintesc emoţia întâlnirii cu regretatul stareţ al mănăstirii Dobruşa, Arhimandritul Damian (Potoroacă). Era prin primăvara lui 2005. Părintele mi-a vorbit cu mare amărăciune despre pagina neagră din istoria sfântului locaş. Astfel am aflat că acesta a fost distrus în anul 1959, mănăstirea devenind şcoală internat, cimitirul – teren de fotbal. Biserica de iarnă ajunse club, iar cea de vară – la început, cantină, apoi – depozit alimentar. Pe teritoriul schitului din deal a fost construită o tabără de odihnă. Arhimandritul mi-a povestit cum buldozerele au dărâmat crucile de pe morminte, le-au amestecat cu pământ şi le-au rostogolit în râpă.
Potrivit documentelor, cei care s-au împotrivit închiderii mănăstirii au fost deportaţi sau întemniţaţi. Abia la 1994 mănăstirea revine la cursul ei firesc, redevenind cunoscută cu stăruința regretatului arhimandrit Damian, care a refăcut mănăstirea dându-i înfățișarea de odinioară. Datorită părintelui Damian, stareț între anii 1994-2007, mii de creștini au trecut pragul mănăstirii, pentru a se ruga și a cere sfatul și binecuvântarea bunului duhovnic. Astăzi la Dobruşa stareţ este egumenul Petru (Tomacinschi).
…Zori de ziua. Dangăt de clopote, bătăi de toacă. Un copilandru, cu bunica lui, urcă spre cele trei cruci…
