Bună ziua, eu sunt Lola. Cu trei ani în urmă am devenit pentru prima dată mamă.
O aud cum respiră. Aproape că toarce ca o pisică. În trei ani mi-am dezvoltat auzul la maximum. Aud tot ce se întâmplă în casă, fiecare zgomot, fiecare mișcare, fiecare tresărit prin somn, îi aud și zâmbetul, chiar dacă obișnuiește doar să surâdă. Fiică-mea e zgârcită în emoții. Știe de mică să-și dozeze sentimentele și să le controleze. Ca o doamnă de fier. Sau… poate e doar o închipuire de-a mea – să-i atribui unui copil de trei ani niște calități pe care unii maturi ar dori să le aibă.
Otilia a venit peste mine ca o avalanșă. Eram la a doua sarcină. Prima n-a fost să fie și, de asta, nu-mi puneam absolut nicio speranță. De fapt, nu mă gândeam, nu acceptam faptul că sunt gravidă, tot așteptând să o pierd și să îmi pun negru pe mine. Și totuși, ea a venit, în pandemie, într-un iulie fierbinte, făcându-mă să urlu de durere, să blestem surorile medicale, să strig să-mi scoată masca, să strig s-o scoată pe ea.
Copilul meu nu era frumos. Da, trebuie să recunosc acest lucru. Am văzut bebeluși dulci, îngeri de copii. Otilia era pe-un 6 din 10. OK, putea să fie mai rău.
Am încercat să fiu o mamă bună, o mamă din cele despre care se scriu povești de succes. Am lăsat blogul, m-am lăsat de scris, m-am lepădat de obiceiuri care mă făceau să fiu eu, încercând să urmez un drum parcă scris în cărțile de parenting.
Am dezbrăcat pielea mea și am luat alta. Mă enerva faptul că soțul meu era un tată perfect și un soț perfect. Nu-mi reproșa nimic, îmi dădea timp pentru mine, stătea noaptea cu Otilia. Scenariu ideal pentru multe femei. Ce dracu’ mai vrei? S-ar întreba lumea și poate că ar avea dreptate, doar un pic. Eu așteptam. Iubirea. Sau instinctul matern. Așteptam să simt că Otilia este a mea.
Am făcut psihoterapie. Au fost mai multe încercări. O tipă nu mi-a plăcut pentru că oja de pe unghii începea să se cojească. La câți bani cerea, era de neiertat o asemenea neglijență. Așa au trecut zile și zile, și zile. Ea crescând, eu – încercând să înțeleg, să mă înțeleg, să-mi fac reproșuri și să mă torturez. Depresie postnatală? Posibil. Gânduri sinucigașe nu am avut. Dacă mor, cineva va avea grijă de ea? O grijă din obligație, din „ce-o să zică lumea” era, nu din instinct matern. Apoi nu am mai rezistat și am aruncat pielea de la care făcusem alergie. Dacă tot nu sunt o mamă bună, la ce naiba să mă prefac că aș fi altfel?! Am revenit la fumat, la flirturile cu alți bărbați, la muzica psihedelică, la filmele care te întorc pe dos, la ieșirile seara târziu în oraș. În tot acest timp, el a fost alături, iar Otilia aștepta cuminte.
Am citit în cărți, am văzut în filme scene în care iubiții își amintesc de prima lor întâlnire, își amintesc mirosul din aer, hainele în care era el sau ea îmbrăcat(ă), cum îi stătea părul, ce vorbise etc.
Eu nu-mi amintesc deloc de Otilia în acel moment, dar mă văd pe mine, dintr-o parte, ca într-o poză veche de album. Eram într-o rochie cu bretele, cu buline, cu o tăietură într-o parte, părul încă era ud, făcusem duș, miroseam a lămâie și mentă. Fata mea stătea jos și se juca cu un cățel de pluș, care latră și țopăie dacă îi învârtești cheița. Am auzit cum zice foarte clar, cu multă speranță și certitudine în glas, MAMA, pentru PRIMA DATĂ. Țin minte doar că am rămas perplexă, ca trăsnită de fulger. Gheața s-a spart și eu nu reușeam să mă țin la suprafață. Țin minte că îmi tremurau mâinile și îmi curgeau lacrimile. Întruna. Iar ea se uita la mine de parcă înțelegea. Deci, putea să vorbească bucata asta mică de om. Nu jucam scena, dar mă blocasem în ea. MAMA. Deci, asta sunt. Abia atunci am conștientizat, când mi-a spus pe nume. Am înțeles cine sunt eu pentru ea. Atunci, și pentru tot restul vieții.
Unele mame își iubesc copiii și fac din asta business, altele nu le dau mare atenție, iubirea lor vine la pachet cu copilul, în maternitate sau poate chiar mai devreme. Eu am început să-mi iubesc copilul pentru prima dată doar atunci când mi-a rostit numele și rostul. Parcă înnebunisem. Parcă mă trezisem dintr-un somn letargic. Doream să recuperez timpul în care eu nu făcusem nimic; de fapt, făcusem – schimbat, legănat, hrănit –, dar ca un robot, nu ca o mamă. În mine s-a aprins un foc care nimicea totul în calea sa. Arde și acum, cu aceeași intensitate, cu aceeași îndârjire, cu aceeași forță. Cred că o să dureze mult, mult timp. Până când oasele mele vor fi putrede și toată frumusețea mea se va face praf.
Când Otilia a împlinit trei ani, am mers să-mi fac un tatuaj. La salon era un tânăr simpatic și amabil. M-a întrebat ce vreau. I-am zis. „Încă una care își pupă odrasla în fund și crede că, dacă-i scrie numele, i se dă medalie!”, s-o fi gândit. O banalitate, domnule! Niciun simbol, nimic? Nicio chestie pe care nimeni să nu o poată descifra? Un nume?
Da. Al fetei mele.
Acum aș vrea să o păzesc de tot răul, aș vrea să o păzesc și de mine. Nu vreau s-o sufoc cu iubirea mea, nu vreau să o rănesc cu indiferența, încerc să țin un echilibru între aceste două stări. Știu însă că, dacă cineva va încerca să o rănească, îl omor, îl îngrop și plantez flori deasupra, flori de care i-or plăcea Otiliei. I-am spus asta psihoterapeutului. M-am gândit că e cazul. „E ceva înspăimântător, nu? Să comiți o crimă și să mai și plantezi flori?!” „E firesc să vă apărați puiul, așa fac mamele”, mi-a zis. Cred că chestia cu omorul a înțeles-o greșit. Sau poate nu.
Și ea e MAMĂ.
Autoare: Lola Majeure
