Pe parcursul ultimei săptămâni, toată suflarea interesată de politică a vorbit doar despre un singur personaj, Sergiu Sîrbu, fostul apărător al „secerii şi ciocanului” în toate instanţele. În mod evident, toţi se întreabă care ar fi motivul plecării din PCRM.
Plecarea lui Sîrbu a pus capac declaraţiilor lansate de liderii partidului precum că acesta se consolidează, fluturând carnetele de membru pe la statuia bătrânului Lenin. Vorba e că PCRM a trecut de la un colectiv la o autocraţie, iar drumul înapoi este fie dureros, fie imposibil.
Să dăm câteva file ale istoriei înapoi, în anul 2001, când PCRM-ul a venit pentru prima dată la guvernare. Lumea informată spune că partidul Condus pe atunci de Vladimir Voronin, am subliniat Condus, a cheltuit o sumă modestă în campania electorală. Surse care cunosc subiectul spun că în haznaua partidului nu erau mai mult de 1 milion de lei. După ce partidul vine la guvernare, apare „Familia”, adică „prosperul om de afaceri” Oleg Voronin, oamenii din anturajul familiei Voronin, servanţii „Familiei” şi ai partidului şi, cel mai important, PCRM se transformă din partidul condus de Vladimir Voronin în „partidul lui Voronin”. Fostul şef de stat devine lider şi simbol de necontestat.
Pierderea realităţii şi a simţului de timp şi spaţiu vine odată cu alegerile din 5 aprilie 2009. Sigură de cei patru ani de guvernare ce urmau să vină, „Familia” spune că nu va negocia cu nimeni şi va găsi voturile necesare pentru a alege şeful statului. Pierderea guvernării, odată cu cea a „arogantului” Marian Lupu, a lansat un semnal de alarmă pentru unii membri ai partidului, nu însă şi pentru „Familie”. În momente de criză, primii care părăsesc corabia sunt oportuniştii şi conjuncturiştii, cu alte cuvinte oamenii care au venit pentru anumite interese sau care nu au alte soluţii. Dacă plecarea lui Igor Dodon sau a Zinaidei Greceanâi (care niciodată nu a fost membră a PCRM), ar putea să-i plaseze pe aceştia în tabăra oportuniştilor sau conjuncturiştilor, atunci plecarea lui Vadim Mişin şi a lui Sergiu Sîrbu a lovit în locurile cele mai slabe ale comuniştilor moldoveni. Vadim Mişin era unul dintre puţinele simboluri care se putea întrezări la umbra „Vojdiului”. În acelaşi timp, Sîrbu era modelul tânărului carierist, omul care poate aduce prin însăşi comportamentul şi capacităţile sale schimbarea chiar într-o structură atât de ursuză şi morocănoasă cum este PCRM. Un lucru important ce se poate vedea în urma acestor plecări este că partidul este atacat pe 2 direcţii de către cei care pleacă. Unii sunt supăraţi pe Mark Tkaciuk, iar alţii pe Iurie Muntean. Doar o singură persoană a anunţat că de vină este însăşi Vladimir Voronin – fostul său purtător de cuvânt.
După 2001, PCRM-ul a fost construit ca o maşinărie totalitară, extracentralizată, unde deciziile se iau de către un grup restrâns apropiat familiei. După ce a pierdut puterea, această structură este natural să se destrame, să apară fisuri. În acest caz este nevoie de o schimbare, una chibzuită şi bine pusă la punct. Până acum, însă, PCRM a demonstrat că merge pe mâna conservatorilor din interior, cei care mai sunt nostalgici după anii 2001-2009. Această structură făţarnică cu prietenii legate doar pe interes şi avantaje reciproce nu poate exista o veşnicie. Oportuniştii rămân oportunişti. Astăzi marea lor majoritate sunt la PLDM şi la PDM. Apariţia personajului Reniţă demonstrează că grupul conservator s-a cam săturat de „Familie” şi că aceasta ar trebui să plece.
Plânsul şi vaietele comuniştilor sunt plânsete şi vaiete construite cu mâna lor. „Familia ” a creat şi a alimentat sistemul oligarhic. Ea l-a creat pe acest om pe care tot ea îl numeşte proxenet politic, ea a luat canale de televiziune pe care i le-au încredinţat celor pe care atăzi îi detestă. Ea a adus oportuniştii şi conjuncturiştii, a adus moda „stucacilor şi lingăilor”. „Familia” a experimentat politizarea structurilor statului fără a se gândi la eventualitatea decăderii acesteia. Roadele sunt ale noastre, mâncăm ceea ce semănăm…
