De ce poetul Grigore Vieru a fost un neliniştit chiar şi în ultimii ani ai vieţii? De ce nu s-a retras în spatele cortinei aurite a laudelor binemeritate sau a exegezelor ample şi asiguratorii de clară statuare în contextul literar general românesc, nu a stat proptit în vreun jilţ de piele de forma tronului spre a da verdicte şi a fi mentor de şcoli literare, la care aspiranţii la gloria Parnasului să-şi drămăluiască biografiile? Ba mai mult: întristat de laude, el le-a dat acestor jinduitori prilejuri de altfel de interpretări, când, în replică, afirmă public: „N-am geniu şi nici nu ştiu dacă sunt un mare poet”.
„Asta e!”, îşi spuneau şmenarii biografiilor lustruite la lumina opaiţelor unor critici de gaşcă, care-i dau ghes literaturii cu istorii scrise pe apă. „Poate că noi suntem mai buni ca el, mai mari”. Şi l-au tot încolţit pe la adunări obscure sau în epistole colective, fluturate-n proţapul inconsistenţei lor. Să-i lăsăm în plata Domnului, iar noţiunea de geniu să le-o restituim romanticilor, oricum e apanajul lor. Cât despre poezia lui Grigore Vieru, s-o plasăm acolo unde îi este locul – alături de operele create de alţi mari poeţi ai generaţiei sale: Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Cezar Ivănescu.
Valeriu Matei
A fost şi un educator naţional
Grigore Vieru ţinea foarte mult la întâlnirile cu copiii, chiar şi atunci când era vorba numai de o clasă, un grup mai mic. Am călătorit odată la Bucureşti – trebuia să participăm împreună la Adunarea Generală a Academiei Române. Am urcat într-un microbuz de rută. N-am dormit toată noaptea, unde mai pui că erau nişte scaune neconfortabile. Am participat la adunare. Când s-a încheiat, i-am spus: „Grigore, eşti obosit, du-te şi te odihneşte-te”, la care el mi-a răspuns: „Nu. Trebuie să plec imediat la Chişinău, pentru că am o întâlnire cu o clasă de elevi de la un liceu din Străşeni şi mă aşteaptă dimineaţă o maşină la gară”. Punea un preţ mare pe întâlnirile cu copiii. Avea nevoie de aceste întâlniri, dar şi cu cei de toate vârstele. Ele îi dădeau un fel de repere morale. Prin aceste întâlniri, pe care nu le refuza, se impunea ca un adevărat educator naţional.
Îmi mai aduc aminte când, în perioada sovietică, se practicau aşa-numitele decade ale literaturii sovietice. Venise la noi o delegaţie de scriitori foarte reprezentativi pe atunci. Cingiz Aitmatov, David Kugultinov, Inav Draci ş.a. Trebuia să plecăm la o întâlnire cu elevii din satul Mingir, Hânceşti. Acolo se apropie directoarea şcolii de noi şi ne întreabă: „Dar ce, Grigore Vieru n-a venit?”. Îi spun că el a plecat în altă parte, cu un alt grup de scriitori. Şi atunci, directoarea, ne zice cu sinceritate şi tristeţe în glas: „Ei, degeaba aţi venit, noi pe dânsul l-am aşteptat!”.
Acad. Mihai Cimpoi
O întâmplare cu Grigore Vieru
La ora debutului generaţiei lui Vieru, cel mai mare poet era considerat Emilian Bucov. Puşi pe glume, la o zi a Poeziei, ne-am apropiat, bine dispuşi, de „titanul literaturii sovietice moldoveneşti”. I-am întins cartea „Numele tău” de Grigore Vieru, recent apărută, şi l-am rugat:
– Emilian Nesterovici, vă rog să-mi oferiţi un autograf.
„Maestrul” a luat cartea în mână şi mi-a spus, senin:
– Tinere, eu sunt Emilian Bucov.
– Ştiu, Emilian Nesterovici. Dar vreau să am autograful dumneavoastră pe o carte bună.
Bucov a zâmbit şi, om cu simţul umorului, mi-a spus:
– Citeşte-mă, tinere. Şi după aceea n-ai să mai vrei să-l citeşti pe Grigore Vieru.
L-am citit pe Bucov şi… l-am îndrăgit şi mai mult pe Vieru.
Nicolae Dabija
El rămâne mereu aproape…
Vieru e atât de scump pentru noi, încât el rămâne la timpul prezent. Eu încă nu m-am detaşat de el. Pentru mine, Vieru există. Nu pot să scriu despre el la timpul trecut. Am avut o relaţie deosebită cu Grigore Vieru. Mi-a prefaţat prima carte de versuri – „Lucrare de control” – şi, tot el, m-a lansat în ziarul „Literatura şi Arta”. A doua mea carte se numeşte „Salonul 33”, din simplul motiv că atunci când i-am făcut o vizită la Spitalul Republican, unde era internat, se afla în salonul 33. Şi tot în acel an, am împlinit vârsta de 33 de ani. Când mi-a apărut cel de-al treilea volum – „Critica iraţiunii pure”, la Editura „Cartea Românească” din Bucureşti, Grigore Vieru a fost singurul poet din Chişinău care a participat la lansarea cărţii dincolo de Prut. Pentru mine, Vieru este plecat undeva la Bucureşti, la Paris, în Statele Unite ale Americi ori în alte părţi. Totuşi, îmi rămâne foarte aproape. Chiar în zilele tragediei Vieru din anul trecut, am scris şi i-am dedicat un poem.
Făuritorul de vise
Prin noaptea ce leagă munţii de mare
Vine Făuritorul de spaţii solare.
În zorii curgând prin văi şi pe dealuri,
Trece Făuritorul de idealuri.
El rupe cu dinţii din marele întuneric,
Dezgropându-şi gândul de aur,
suflul cucernic.
Vine Făuritorul de scări şi de trepte
Ca să vă suie în lumile mai drepte…
Sub ceruri cu ape şi stele prelinse
Bate la geam Făuritorul de vise.
Bate şoptind cu glas de om simplu şi zeu:
„Eu sunt, nu vă temeţi!
Nu vă temeţi, sunt eu…”
Teo Chiriac
Grigore Vieru a scos spinul din sufleul neamului nostru
Prin anii ’80, eram cu Vieru în satul Lăpuşna. După întâlnirea de la şcoală, de, ne pregăteam de ducă şi numai ce văd că un om aleargă spre noi, zicând entuziasmat: „E-he-he, măi Grigore, tu eşti?!”. Era un consătean de la Pererâta mutat la Lăpuşna, Melniciuc îmi pare că-i spunea. Ba mai mult chiar, a umblat cu Vieru într-o clasă când erau mici. Bucuros, ne-a luat în ospeţie şi-l tot bătea pe Vieru pe umăr, spunându-i: „Îţi aduci aminte, tu mi-ai scos spinul acela din picior…. Ta-a-are mă durea, bre, şi tu mi l-ai scos!”. Apoi, vesel, trecea la altele şi iar se întorcea la spin. Vieru clipea din ochi: au trecut de atunci 40 de ani, dar nu vroia să-l dezamăgească şi dădea din cap, chipurile. ţine minte.
Se vede că aşa a fost, mă gândeam, dar eu ştiam mai multe decât omul acela simpatic: Vieru a scos spinul nu numai din piciorul lui, ci şi din sufletul a sute de mii de copii basarabeni, ba chiar – din sufletul neamului nostru.
Spiridon Vangheli
