Silviu doarme dulce la pieptul meu, îi aud fosăitul ritmat și nu mă mai satur de el. Parcă respir prin respirația lui. Încă pare un vis. Sunt Silvia, am 36 de ani și de patru luni sunt mamă.
L-am așteptat pe Silviu mai bine de un deceniu. Trei ani am sperat că o să vină pe cale naturală, fără intervenții, fără statistici, fără drumuri la Chișinău. După trei ani de întrebări fără răspunsuri, am început să căutăm. Prima clinică. Prima dezamăgire. Un diagnostic pus pe fugă, explicații în limbajul medicilor, mult prea tehnice pentru doi oameni speriați. Azoospermie.
Aveam 24 de ani când m-am căsătorit. Toată lumea presupunea că sunt însărcinată. Când n-a venit copilul, au început să bârfească. Că nu vrem, că nu putem, că nu suntem „compleți”. Odată, ieșind din magazinul de cartier, o cunoștință mi-a aruncat în față: „În loc să mai cumpărați de la magazin, mai bine ați cumpăra un copil”. Veneam acasă cu ochii în lacrimi. Soțul meu, Valeriu, a fost tot timpul ca un scut între mine și gura lumii. Îi sunt recunoscătoare.
La universitate, predam studenților etapele de dezvoltare a copiilor și mă temeam că, în orice moment, cineva din sală mă va întreba: „Cum puteți să ne învățați despre psihologia copiilor dacă nu aveți copii?”. Întrebarea asta m-a urmărit ani la rând, mă simțeam impostoare.
Când am aflat că problema nu era la mine, ci la el, l-am simțit prăbușindu-se. Rareori discutam despre problemă în sine, dar aveam grijă să ne spunem unul altuia că iubirea noastră e completă și adevărată, cu sau fără copii. Ca psiholog, am încercat să-l susțin, dar durerea lui era tăcută, adâncă. Am simțit de multe ori că tăcerea era forma lui de a-și trăi vina.
Apoi, ani întregi, doar așteptare. Zeci de povești văzute online, zeci de încercări ale altora. Multe eșuate. Încet-încet, el a renunțat să mai creadă. Eu – nu.
În 2024, după nouă ani, am pășit într-o clinică nouă. De data asta, cu încredere. Urmărisem pe internet poveștile mai multor cupluri care au reușit să devină părinți datorită echipei de la Medpark și am stabilit prima întâlnire. M-a convins nu doar rata mare de succes a cuplurilor care și-au împlinit visul cu ajutorul acestei clinici, ci și cum eram priviți acolo: ca oameni, nu doar clienți. Încrederea cu care doamna Victoria Ghimpu a preluat cazul nostru ne-a dat și nouă încredere. Ne-au explicat totul, ne-au pregătit psihologic pentru toate răspunsurile posibile. În adâncul meu, știam că o să fie bine.
Pe 7 martie, anul trecut, am aflat că sunt însărcinată. M-am uitat la testul de sarcină și am început să tremur. Era prima dată când nu vedeam o singură liniuță.
Sarcina a fost ca o poezie. Fără grețuri, fără teamă. Doar o bucurie caldă, care creștea în mine odată cu el. Nu voiam să se termine niciodată perioada asta. Nici măcar bucuria n-o trăiam până la capăt, de teamă că e „prea frumos ca să fie adevărat”.
Nașterea? O sărbătoare. A fost cezariană, cu soțul lângă mine. Când a intrat în sală, pulsul mi-a scăzut brusc. Am știut că sunt în siguranță. Când l-am ținut prima dată în brațe pe Silviu, am plâns. Și el, și eu, și asistenta.
Drumul spre casă a fost la fel de emoționant. Ne întorceam la Cahul, acolo de unde începuserăm. Când am intrat cu Silviu în casă, totul părea altfel.
Am avut parte de o primire caldă, de sprijin, de zâmbete sincere. Dar știu că nu toți au parte de asta. Multe femei încă trăiesc rușinea de a spune că au făcut fertilizare in vitro. Că uneori le e teamă să recunoască în familie sau în comunitate. Știu cum e să te simți „mai puțin femeie” doar pentru că nu ai rămas însărcinată natural. Și mai știu cât de greșită e ideea asta.
Îmi țin băiețelul în brațe și știu că a meritat fiecare an de așteptare. E un copil visat, așteptat, dorit și iubit. E începutul unei povești noi. Mă bucur de maternitate și am încredere că viața e de partea noastră și vom reuși să devenim părinți încă o dată.
Dar adevărurile astea nu sunt doar ca să le știm – sunt ca să facem ceva cu ele. Dacă și tu ai trecut prin rușine sau frică, vorbește! Spune-ți povestea cuiva care te ascultă fără să judece. Caută sprijin, nu doar în tine, ci și în ceilalți – în medici, în comunitate, în prieteni. Nu ești singură pe acest drum. Și, mai ales, nu te lăsa definită de ceea ce cred alții că „ar trebui” să fii. Silviu e dovada mea că merită să lupți pentru visul tău.
Această istorie a fost documentată cu sprijinul Medpark, ca parte dintr-un demers comun de a aduce mai multă înțelegere și empatie în jurul experiențelor legate de fertilitate.
#calatoriameafiv
