De Paul Szasz /Sebes, România / Moldova.ORG — Grigore Vieru, un simbol al românismului. De acest om mare am auzit prin 1991 datorită omologului său, poetul Adrian Păunescu, dar şi prin vocea artiştilor care i-au cântat poeziile – soţii Aldea – Teodorovici. Eu îi numesc patrulaterul românismului din Basarabia.
Acesta a făcut parte din Mişcarea de Eliberare Naţională de la sfârşitul anilor 80, mişcare care a impus limba română ca limbă de stat în RSSM şi mai apoi în Republica Moldova. Povestea Grigore Vieru că, atunci, când a ajuns prima dată în România asculta copii, fiindcă îi plăceau cât de corect vorbeau aceştia limba română. Nu trebuie să uităm că podul de flori a fost tot o propunere a dumnealui, podul de flori fiind un mijloc de apropiere între românii de aici şi cei din Basarabia. Gorbaciov a aprobat acest lucru sperând că prin aceasta va mai diminua lupta pentru românism.
A fost unul dintre vectorii românismului, de pe ambele maluri ale Prutului, de la începutul anilor ‘90.
În timpul războiului din Transnistria, împreună cu Adrian Păunescu au recitat poezii şi soţii Aldea – Teodorovici le-au cântat, ca să ridice moralul soldaţilor. Spuneau chiar că se aflau la câţiva metri distanţă de tancurile armatei ruse, printre care Doina Aldea – Teodorovici spunea că mulţi dintre soldaţi au fost elevii ei.
Când în 1994 agrarienii (ADR) i-au propus să scrie textul unui nou imn acesta refuza, spunând că dreptatea istorică va blestema poeţii şi compozitorii, care vor îndrăzni să ridice mâna asupra Imnului National. Mai povestea că grădina casei sale părinteşti se sfârşea exact pe malul Prutului. Ei nu aveau voie să se uite dincolo de graniţă, şi ca să poată păstra legătura cu cei de dincoace, tăranii vorbeau sub forma unor strigături şi de-aici li-se răspundea la fel. Grănicierii sovietici nu ştiau limba română aşa că nu le făceau nimic.
Grigore Vieru a luptat pentru unire şi pentru romanitate, "dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul". Să tot fie vreo 10 ani, când într-o zi plimbându-mă prin Piaţa Sfatului, am văzut un om simplu care rasfoia o carte într-o librărie. Era Grigore Vieru, nu avea aere de mare vedeta, cum au unii din ziua de azi, dacă nu-l recunoşteam aş fi zis că era un simplu om şi nu un poet îndrăgit de un neam întreg.
Pe 16 ianuarie 2009 a trecut în nefiinţă Marele Poet al neamului românesc, acum câteva luni s-a dus ultimul colt al patrulaterului, poetul Adrian Păunescu. Toţi 4 au plecat fără să vadă unite cele două maluri de Prut. Mă bucur enorm când aud poezia lui Grigore Vieru sau când văd pe cineva cântând piesele lui Ion şi Doina Aldea – Teodorovici.
Grigore Vieru: Sunt iarba, mai simplu nu pot fi
