„Mama, eu am obosit de problemele tale”, mi-a spus într-o zi fiica. Am văzut pe fața ei urme lăsate de nopțile de nesomn, zilele trăite cu frică și lacrimi. M-a durut, dar nu am spus nimic. Ea avea 27 de ani, trecuse la casa ei și voia o altfel de viață. Fără coșmaruri. Atunci am înțeles că mai multă lume obosise de problemele mele, dar nu îndrăznea să îmi spună. Trebuia să fac ceva, dar nu știam ce și cum.
După 35 de ani de căsătorie, eu tot mai caut cine e vinovatul. La început, nu aveam timp să mă gândesc la asta, lucram mult la ridicarea casei, creșteam doi copii și aveam un soț muncitor. Cu timpul, scandalurile din casă, bătăile și vânătăile mă făceau tot mai des să meditez când am greșit eu, cu ce l-am supărat și de ce a reacționat așa violent.
Totul a început după ce și-a cumpărat mașină. În fiecare weekend își lua amicii și mergea cu ei să facă sport. Avea o pasiune nebună pentru volei. Mie nu-mi plăcea să rămân singură acasă. Voiam să fim împreună cu toată familia. Ca să-mi arăt nemulțumirea, ascundeam uneori cheile, provocam ceartă ca să nu plece. El oricum făcea ce voia. Iar eu continuam să visez la o familie ideală. Mă uitam cum alții petrec timpul împreună, fac poze. Noi prima fotografie am făcut-o abia când primul copil a împlinit un an…
Dacă la început eu provocam scandalurile, mai târziu el căuta motiv de ceartă. Tot mai des se întorcea beat și eu știam că duminică seara nu trebuie să stau acasă dacă nu vreau spectacol. Dacă mă prindea, mă bătea și eu umblam o săptămână vânătă.
Am stat fugară o lună de zile într-un apartamentul unei rude plecate peste hotare. După o perioadă am început a nu mai ascunde problemele din familie. Toată lumea mă asculta, mă consola, promitea să intervină, dar nimic nu se schimba.
Pentru soțul meu, casa devenise un loc de înnoptare și deservire. Se reținea foarte puțin acasă. Era prins cu munca. Mie a început să-mi convină această formă de conviețuire. Mai rar ne vedeam, mai puține probleme aveam. Cu toate acestea, el era cel care aducea de toate în casă. Avea un salariu bun și reușeam să creștem copiii, să construim o casă mare. Lipsa problemelor financiare mă făcea să nu iau în seamă problemele legate de violență. Parcă și-a cerut scuze, parcă a mai dat niște bani și am cumpărat ceva în casă: niște tapete, niște perdele, o canapea. Pe cât de agresiv era duminica, pe atât de drăguț era în celelalte zile ale săptămânii.
Dacă eu mă împăcasem cu situația în care am ajuns, atunci oamenii din jurul meu continuau să se întrebe cât va mai dura o astfel de relație. Odată, o rudă de-a soțului mi-a spus când m-a văzut cu ochii vineți: „Tu ori ești proastă, ori ești cu ceva vinovată în fața soțului că îl rabzi atâta”. Dialogul cu mătușa m-a pus pe gânduri, dar nu eram pregătită deloc pentru o decizie. Nu aveam curaj pentru schimbare, bani pentru existență, casă pentru supraviețuire și nici susținerea nimănui.
„Tatăl copiilor tăi se bucură de respect în sat”
Când am apelat prima dată la poliție, am dat peste un vecin de al nostru. El m-a ascultat atent și mi-a spus că dacă îl vor lua pe soț la evidență, atunci el poate ajunge și la închisoare. „Trebuie să te gândești mai bine, el este tatăl copiilor tăi și se bucură de respect în sat”, a încheiat sectoristul pe un ton sfătos. M-am gândit mai bine și am scris atunci că rinichiul a fost dezbătut după ce am lunecat pe scara din casă și nu din cauza unei lovituri cu piciorul.
A doua oara am ajuns la poliție în anul 1995, cu coasta ruptă. Spitalul a fost cel care a raportat incidentul. La secția de poliție am dat peste un prieten cu care soțul își petrecea duminicile. După ce am ascultat mai multe lecții despre cât de dură e legea cu agresorii, am scris că am căzut de pe scară la cules struguri. „Scara nu poate fi trasă la răspundere”, a spus polițistul cel glumeț. Atunci am înțeles că nu mai are rost să merg la poliție.
Cu toate acestea, cazurile de violență erau raportate cu regularitate de medici. Mă tot prezentam la spital cu vânătăi, fracturi sau răni. Am început și eu să apelez mai des pentru ajutor la oamenii legii, mai ales după ce în sat au venit alți sectoriști mai bine pregătiți și mai înțelegători. Unul dintre ei mi-a recomandat să caut ajutor la organizațiile neguvernamentale.
„Pașaportul, telefonul și portofelul sunt mereu cu mine”
Am stat mai multe săptămâni la Casa Mărioarei și la Centrul de Asistență și Protecție. Eram protejată și mă simțeam în siguranță împreună cu fiul meu. Fata deja era studentă și nu mai era acasă. Am avut mai multe ședințe de consiliere psihologică și juridică care m-au bulversat. Mă învinuiam pentru lașitate și totodată găseam argumente pentru toate suferințele mele. Una din concluziile cu care am rămas a fost că trebuie să am mai multă grijă de mine.
Mă agățam de orice posibilitate pentru a mă proteja, de a fi cât mai departe de sursa durerilor mele. Dar soțul mă găsea la serviciu. Îmi aducea flori, venea cu promisiuni. Iar eu terminam banii și nu mai puteam trăi din mila cuiva. Am cedat de fiecare dată, chiar dacă uneori copiii erau împotriva întoarcerii acasă. Nu aveam de ales…
Am stat ore în șir într-un dulap, în timp ce el mă căuta supărat prin casă. Am ieșit pe fereastră ca să scap de furia lui. Am dormit prin vecini, pe la rude. Am înghețat iarna în grădină așteptând ca el să se liniștească. Pașaportul, telefonul și portofelul sunt mereu cu mine, iar asta însemna că în orice moment sunt gata să fug de-acasă. Toate acestea m-au făcut să mă gândesc de mai multe ori la divorț, dar am lăsat mereu o decizie pentru mâine. Iar a doua zi mă gândeam că poate nu se va mi repeta.
Primul pas a fost să mă detașez material de soțul meu. Înțelegeam că, atâta timp cât el va fi cel cu banii, eu voi fi dependentă de el. Mi-am luat câteva gărzi de noapte la un spital. El a reacționat foarte dur și mă amenința că nu mai primește acasă, dacă nu las serviciul. Dar locul de muncă îmi dădea mai mult curaj.
Abia acum, la peste 50 de ani, am început a înțelege că totuși nu trebuia să aștept să vină cineva să mă salveze. Trebuia eu să fac ceva. Acum am devenit mai sigură pe mine în relația cu soțul și parcă mă simt mai bine.
Într-o perioadă, când m-am simțit mai în puteri, am solicitat chiar o ordonanță de protecție. Dar am rămas doar cu decizia, pentru că nu am avut tăria să cer ca soțul meu să părăsească locuința. În schimb, m-am ales cu un nou motiv de ceartă. Am chemat de mai multe ori poliția, dar de fiecare dată refuzam să semnez plângerile. „Tu nu trăiești cu polițiștii. Cu mine stai într-o casă. Pe mine trebuie să mă asculți”, erau replicile soțului la sosirea oamenilor legii. Și eu îi dădeam dreptate.
Pentru oamenii care nu sunt într-o relație cu un agresor este greu să înțeleagă ce o face pe victimă să păstreze o familie în care suferă. Din afară, suntem predispuși să vedem relația printr-un spectru care are la bază logica, pe când victima are viziunea ei. Cu cât mai de durată va fi aceasta, cu atât mai greu îi va fi să rupă legătura stabilită de-a lungul unei vieți.
O astfel de femeie își pune mai multe întrebări la care trebuie să aibă, nu doar răspunsuri, ci și susținere din partea celor din jur. Unele țin la statutul lor matrimonial, altele se bucură de o stabilitate materială pe care au obținut-o de-a lungul vieții, celelalte se tem de Dumnezeu sau gura lumii.
Cele mai multe se tem, însă de o ruptură bruscă în viața lor, de faptul că necunoscutul le poate aduce mai multe probleme decât au acum. Ca să se simtă mai bine, mintea le ajută să inventeze argumente care par absurde pentru cei din jur, dar ele își justifică astfel suferința și dau sens durerii prin care au trecut sau trec. Se ajunge la situația că se mint pe sine înseși, doar ca să mai întârzie cu o decizie sau alta. Aceasta poate veni pe neașteptate sau negândite sau a unei susțineri din partea unor oameni de încredere.
Soțul meu cel galant ori cel beat
Fiica mi-a spus într-o zi că abia la 30 de ani a scăpat de coșmaruri noaptea. Și băiatul îmi spune că se blochează atunci când cineva ridică vocea la el. Eram conștientă că ei vor rămâne marcați pe viața, dar eu pentru ei m-am jertfit, pentru binele lor. Acum reiese că prin ezitările mele, frica mea de necunoscut și amânările mele, pe ei i-am jertfit, nu pe mine. „Hai să fim corecte, tu i-ai permis să se comporte așa cu tine, dar pentru noi el este un tată bun”, a venit ca un tunet concluzia fetei.
Și probabil că avea dreptate. Și mie îmi place soțul meu. Mă uimește și acum când este treaz. Poate să îmi trimită fructe cu vreo ocazie. Este un gospodar minunat. Mereu m-a ajutat. Îi spuneam de ce am nevoie, iar el seara aducea. Pe cât de fioros este atunci când e băut, pe atât de minunat este când e treaz. Uneori îmi spune să mă feresc de el atunci când îl văd supărat, să fug. Dar de unde să știu eu cine bate la ușă? Soțul meu cel galant ori cel beat?
În ultimul timp, parcă am devenit mai sigură pe mine. Acum pot să mai sparg și eu vreo farfurie. Desigur că fac asta numai atunci când mai este cineva prin preajmă. Odată, când a strigat la mine, eu aveam cuțitul în mână. Am lovit cu el în masă și tremuram toată. M-am prins la gândul că eram în stare de orice. A observat și el asta. Mă tem să nu se mai repete astfel de scene.
Copiii sunt mari, au familiile lor, iar eu am rămas cu soțul meu într-o casă. Doar dormitoarele le avem separate, în rest rolurile noastre au rămas aceleași. Eu țin gospodăria, iar el o asigură cu de toate. Am început a ne asculta mai des. Îl înțeleg că îi este greu să renunțe la rolul de „cocoș” din casă. Nu este atât de ușor pentru orgoliul lui. Dar nici eu nu vreau prea mult să-l văd dominat de mine.
Privind în urmă, îmi dau seama că în toți acești 35 de ani de căsătorie, eu am vrut mereu să îmi păstrez familia și am păstrat-o așa cum am putut. Cu sacrificii mari din parte mea. Acum am doi nepoți minunați și ei îl iubesc forte mult pe bunic. Poate fi asta o răsplată pentru suferința mea?
Această mărturie face parte dintr-o serie de 5 istorii ale supraviețuitoarelor violenței care au beneficiat de susținerea Centrului de Drept al Femeilor, acompaniate de comentariile specialiștilor care au lucrat pe fiecare caz. Proiectul este finanțat prin Programul de Combatere a Violenței Domestice în Moldova, susținut de fondurile Fundației OAK și implementat de CDF printr-un parteneriat cu Asociația pentru Relații Comunitare din România.
