Moartea lui Vieru
De Nicolae DABIJA
(18 ianuarie 2009)
Spitalul de Urgenţă s-a trezit
şi-i bântuit de-o veste tot mai grea:
Vieru zace, undeva, strivit,
căci s-a găsit şi pentru dânsul o şosea.
E scos Poetul, pe fragmente, dintre şine…
“Sunteţi Vieru?”
“Da…”
“Şi ce vă doare?”
“Doar Basarabia…
Ea… suferă mai tare…
Pe ea salvaţi-o-ntâi,
şi-apoi pe mine…”
I-i sângele cu fiare-amestecat
ca Prutul lui cu sârmă ucigaşă:
“Unde vă doare cel mai mult?”
“Nu sub cămaşă…
Ci Neamul meu… că-i… cel mai
dezbinat.
”Lui –
medici voi, cu harul vostru sfânt! –
scos de sub roţi ca de pe răstignire,
mai daţi-i viaţă, ca să mai respire
şi să mai scrie încă-un “Legământ”.
Viaţa
încet
din trupul lui
se scurge,
la el Spitalului i-i greu s-ajungă,
şi Prutul tot
e-o lacrimă
prelungă
pe faţa Europei care curge…
Şi, ca-n povestea cea cu lupi şi iezi,
singurătatea s-a făcut mai mare…
Iar ţara seamănă cu-o lumânare
ce pâlpâie uitată în zăpezi…
Cu mersul lui, tăcut, de heruvim
el s-a-nălţat la Ceruri: şi învie.
Şi numai noi, rămaşi în străinie,
nici nu ne naştem şi nici nu murim…
