Comparaţi cu fraţii din Ţara Românească şi Transilvania, moldovenii mi s-au părut mereu mai hotărâţi, mai încăpăţânaţi, mai mândri.
Am mai spus eu de povestea din 1386 când Patriarhia Ecumenică a vrut să impună Moldovei un ierarh grec. Moldovenii s-au ţinut tari: dacă e să fie un ierarh, de-al nostru să fie! Şi aşa a fost, doar că şi grecii sunt recunoscuţi pentru încăpăţânarea lor, prin urmare nu au recunoscut mitropolitul ales de moldoveni.
Abia în 1401, datorită înţelepciunii lui Alexandru cel Bun, grecii fac un pas în spate şi spun: treacă de la noi, ţineţi-vă ierarhul moldovean! Şi devenim canonici. Bun, în amănunt povestea e superbă, cu rugăminţi pe la polonezi, cu încercări pe ocolite de a deveni mitropolie canonică, cu toată hotărârea de atunci a străbunilor.
Apoi au urmat anii de glorie ai lui Ştefan, anii de chinuri de după Ştefan, anii de mare durere de sub ruşi. Povestea cu unirea din 27 martie 1918 e de asemenea spectaculoasă. La Chişinău se votează unirea pe 27 martie (9 aprilie) din proprie iniţiativă. Practic Basarabia se (re)uneşte cu Ţara Românească, şi nu invers. Adică cei de la Chişinău spun: hai să ne unim, votează şi anunţă Bucureştiul de decizia lor. (Ca să înţelegem o dată în plus câtă prostie e cuprinsă în afirmaţia „Moldova sub ocupaţie românească”). Subliniez că iniţiativa a fost a celor de aici fiindcă m-a fascinat determinismul moldovenilor. Ăla de demult.
Să vă mai amintesc un moment din istoria Moldovei. Unul cumplit de tragic, dar poate cel mai incredibil, mai sacrificial şi mai impresionant din toată istoria Principatelor. E vorba de moartea lui Ioan Vodă cel Cumplit. În 1574, prins la Roşcani, după un şir de bătălii, după trădările de rigoare din partea boierilor, conştientizează că nu mai poate învinge turcii. Atunci negociază cu ei: viaţa lui în schimbul vieţii oştenilor. El e dispus să moară ca ei să trăiască. Turcii spun ok. Apoi îl iau pe domnitor şi îl leagă de cămile. Spintecându-l. Oştenii lui, când văd de ce fel de moarte le moare domnitorul, se răzgândesc, pun mâna pe arme şi luptă până la capăt. Adică până la anihilarea lor. Deşi extrem de tragic, e un moment unic, cred, în istoria noastră.
Ei, dar să revin. Uite aşa, de la moldovenii ăia de demult, mi-a venit de multe ori în minte o întrebare: când ni s-a diluat sângele, când am învăţat să fim din mămăligă?
Suntem în pragul zilei de 1 decembrie, dar şi în pragul parafării de la Vilnius. Privind un pic peste gard, la tristeţea vecinilor noştri ucraineni, mă ia cu frig. S-au făcut presiuni mari de la Moscova asupra noastră. Şi totuşi iată-ne la Vilnius! Şi îmi amintesc de povestea din 1386. Parcă resimt ceva din hotărârea aia. Dacă vom merge până la capăt cu Europa, deşi ni se respiră puternic în ceafă de la Răsărit, voi zice: iaca determinismul moldovenilor, bravo, măi!
