Când te gândești la maternitate, rareori îți imaginezi că vei încerca să rămâi gravidă stând crăcănată într-o sală de operații cu un bărbat străin în față. Doar dacă nu e un joc de roluri, bineînțeles.
Cu trei luni în urmă am intrat singură, pe picioare, într-o sală de operații cu lumini reci. Aveam tocmai doi embrioni fertilizați care au supraviețuit, de data aceasta. Aveam speranțe mari. M-au urcat pe un scaun ginecologic cu spetează orizontală și suport vertical pentru picioare. La transfer nu primești anestezie. Pe tot parcursul procedurii ești conștientă. Ceea ce nu se întâmplă și în timpul procedurii de recuperare a ovocitelor, unde totul se întâmplă sub narcoză.
La început eram eu, luminile, și liniștea din sală. Apoi au venit asistentele și au pregătit totul pentru Domnul Doctor. De data asta știam ce se va întâmpla. Întrebări de la anesteziolog: Numele, prenumele? Câți embrioni? Vârsta? Primul transfer? Al doilea? După care vine și Domnul Doctor. Apoi este inserat un tub în uter și urmărită imaginea care apare pe monitorul din dreapta. Vjîîîc, două punctișoare au alunecat din tub în ceea ce arată ca un uter. Cele cinci minute de glorie sunt urmate de 14 zile de așteptare.
În trei ani de infertilitate, în ziua aceea am plâns pentru prima dată. This is it. This is it?
Domnul Doctor care, speram eu, mă va lăsa gravidă… Și de data aceasta a ieșit din sală împreună cu toate asistentele. O femeie mai în vârstă a rămas să facă curat în jurul meu. Iar eu stăteam pentru următoarele 30 de minute culcată pe scaun, cu picioarele în sus, departe de partenerul meu, plină de speranță, dar și cu multă frică… De aceea, am început să plâng. Speram că e ultima dată când vin la ginecolog ne-însărcinată.
După două săptămâni, testul a arătat negativ. Simțeam cum mă înghite o apatie generală. Nu mai știam ce să fac. Dar nu am mai plâns. Dacă am învățat ceva în acest drum e că oamenii care trec prin infertilitate au cea mai puternică stamină și o răbdare de fier.
***
Când zic cuiva că ne tratăm de infertilitate sau că ne pregătim de fertilizare in vitro (FIV), reacția e de obicei aceeași:
„Cumnata sau verișoara mea tot a făcut in vitro și a mai născut și un copil natural. O să se întâmple și la voi, nu vă faceți griji!” sau „Off, copiii ăștia îs așa de dificili… Chiar vă trebuiesc? Poate să vi-i dăm pe-ai noștri?”. Mă bucur măcar că nu dau peste oameni care să-mi spună că am să mor de cancer din cauza medicamentelor hormonale pe care le folosesc.
Discuțiile despre fertilitate pornesc de la întrebarea: „Ei, ap’ când faceți un copil?”. Ca mai apoi să nu știe cum să reacționeze la: „Ne tratăm de infertilitate”. Infertilitatea, FIV-ul, dar și pierderea sarcinilor sunt niște subiecte tabu aproape peste tot. Locuiesc într-o țară UE, unde majoritatea femeilor nasc după 35 de ani, iar serviciile de fertilizare in vitro sunt, probabil, mai populare decât psihoterapia. Cu toate acestea, în momentul în care mă destăinui unei persoane, mă lovesc de o lipsă totală de empatie.
***
Povestea mea este una destul de simplă: o căsătorie nereușită în trecut, fără copii; emigrare într-o altă țară; o altă căsătorie, după 35 de ani, cu un partener cu care, pentru prima dată, am vrut să am un copil. Au urmat șase luni de încercări de concepere, recomandate de medici, dar fără rezultat. După care au venit și primele investigații, dar și diagnosticul sfâșietor. Cu toate acestea, nu plângeam, nu negociam și nu-mi pierdeam speranța. Eram gata să lupt. Eram gata să încerc orice opțiune disponibilă.
Prima dată când m-am gândit cu adevărat ce înseamnă să fii sau să vrei să fii mamă a fost când aveam 25 de ani și tocmai divorțasem. Acel gol s-a cicatrizat cu timpul, dar carnea ruptă nu a crescut fără semne. Infertilitatea a schimbat totul. E ușor să lași în urmă greutatea care nu mai are însemnătate, dacă ai de preluat o nouă povară.
Cu timpul, infertilitatea nu mi se mai părea un monstru atât de groaznic. După vizite fără număr și doctori schimbați, cărți citite și cercetări prin online, am decis că vom încerca fertilizarea in vitro (FIV) – unica soluție disponibilă la acel moment.
Peste un an și jumătate de la diagnosticare și două săptămâni de stimulare ovariană cu hormoni, pentru a produce mai multe ovocite, eram pe acel fotoliu din sala de operații cu lumini reci, conectată la anestezie, gata să „adorm”. M-am trezit cu zece ovocite extrase, care peste cinci zile de viață au format un embrion viu. Un embrion care, după transfer, m-a bucurat cu un test de sarcină pozitiv, care peste câteva săptămâni să-mi aducă și un avort spontan.
***
Știți câte etape medicale are FIV-ul? Iată câteva dintre ele: injecții și pastile hormonale dimineața și seara, la aceeași oră; procedură chirurgicală de scoatere a ovocitelor sub anestezie; câteva zile de așteptare a rezultatelor pentru a afla câți embrioni au supraviețuit; transferul embrionului; două săptămâni de așteptare; testul de sarcină; dacă testul e pozitiv – urmează analize de sânge și ultrasonografii la fiecare trei zile, pentru a urmări dezvoltarea sarcinii; o posibilă pierdere. Dacă testul e negativ… Iei totul de la capăt. Și așa timp de cinci luni.
Primul FIV era un munte care îmi părea imposibil de escaladat. Așa că am luat totul pas cu pas. Al doilea a fost mai scurt. A durat două luni și ne-a întors la punctul zero. După primul aveam speranță. După al doilea era quo vadis? Ce-i mai departe? Nimeni nu știe.
***
Mi-a fost greu să accept resetarea, dar și mai greu mi-a fost să-mi permit să trăiesc, în sfârșit, sentimentul de doliu. Un doliu despre care nu am putut vorbi cu nimeni, pentru că infertilitatea e mai tabu decât menstruația, pierderea de sarcină sau moartea. Este greu să treci singură prin problemele de concepere, închisă într-un spațiu mic, și mai greu este că nu poți povesti nimănui despre fricile pe care le simți, ca să nu mai auzi: relaxează-te, nu te mai stresa, lasă că o să vină. Nu mai puteam să aud aceste cuvinte.
De asemenea, infertilitatea te expune la condiții extreme în viața de zi cu zi. Nu știi cum să le explici celor de la serviciu de ce mergi atât de des la medici. „Nu, nu e nimic grav. Nu e cancer after all”, am râs eu ca răspuns la întrebările colegilor. Dar nu, nu a fost amuzant deloc… Refuzi să ieși seara la o cafea în perioadele de FIV, pentru că injecțiile au ore foarte specifice. Nu bei niciun strop de alcool, că hormonii sunt identici celor de sarcină. Ești obosită și devii extenuată. Dar cea mai grea chestie legată de infertilitate e că toți cei care au copii vor să-ți dea un pachet întreg cu sfaturi.
***
Fiecare al șaselea cuplu trece prin infertilitate sau sub-fertilitate, când există dificultate de concepere, dar nu și imposibilitate. Și mulți dintre ei tac, pentru că le e frică de stigmatizare. Se tem că nu sunt destul de buni. Iar societatea privește cu ochi buni întrebarea adresată de cele mai multe ori după nuntă: când faceți un copil?
Iar dacă unul dintre cele șase cupluri vă vor povesti, într-o zi, despre problema lor, sper să-i ascultați, întrebați discret cum se simt și să vă abțineți să le povestiți despre articolele care spun că relaxarea rezolvă absolut orice problemă.
Pe de altă parte, dacă sunteți unul dintre cele șase cupluri, să știți că societatea poate deveni mai tolerantă, dacă-i educăm pe oamenii din jurul nostru cum să se comporte cu cei care trec prin diferite dificultăți. Unele discuții nu vor mai fi tabu din momentul în care nu ne va mai fi frică să ne deschidem pentru prima dată.
Iar prima dată e întotdeauna mai greu.
de Cristina HIRAETH
