De ceva timp cochetez cu ideea de a încerca un curs de Vipassana, mai ales după ce cineva mi-a spus că l-a urmat în adolescență și „i-a vindecat” ADHD-ul. Fie că ești neurodivergent sau nu, se știe că o practică regulată de meditație este printre cele mai bune lucruri pentru bunăstarea și sănătatea ta mintală. Cum îmi petrec o mare parte din zi în fața ecranului, într-o stare de stimulare constantă, observasem că îmi pierd treptat capacitatea de a mă concentra mai mult de cinci minute. Deși nu se vorbește des despre asta, există o legătură strânsă între fericire și atenție, deci are sens cum un astfel de curs m-ar fi putut ajuta să-mi regăsesc echilibrul mintal și emoțional. Deși meditez regulat de aproape trei ani, nu avusesem niciodată o experiență de acest tip și eram curioasă să-mi testez limitele și să experimentez efectele acestei practici pe propria minte.
Datorită interesului meu pentru neuroștiință (și entuziasmului exagerat cu podcastul Huberman Lab), eram sigură că cea mai bună metodă de a-mi reseta mintea era un „post de dopamina” – o pauză de la orice îți dă acea doză de satisfacție instantanee. Am mai încercat asta în trecut… atunci când mi-am șters Instagramul pentru exact două ore și 36 de minute, doar ca să-l descarc din nou imediat ce am simțit că „trebuie” să știu ce s-a întâmplat cât am fost absentă. Spoiler: absolut nimic. Concluzia mea: dacă nu te supraveghează nimeni, un astfel de „post de dopamina” combinat cu zece ore de meditație pe zi e un obiectiv destul de ambițios pentru noi, muritorii de rând.
Vipassana, care în sanscrită înseamnă „a vedea lucrurile așa cum sunt cu adevărat,” este o tehnică veche de meditație din India, practicată de peste 2.500 de ani. Practic, e un fel de remediu universal pentru toate lucrurile cu care ne confruntăm noi, oamenii. Destul de ambițios, nu? Tehnica Vipassana e predată în cursuri intense de zece zile, care se desfășoară de obicei în locuri retrase și seamănă cu viața de călugăr. Elevii noi sunt introduși direct în practica de 10 zile pentru că asta se consideră cea mai bună metodă de a simți beneficiile fără riscul de a renunța la jumate de drum. Fiind conceput ca o experiență accesibila pentru toata lumea, totul este gratuit: cazarea, mesele și întreaga ședere sunt acoperite din donațiile celor care au terminat cursul și cred că le-a schimbat viața suficient cât să ofere aceeași șansă altora. Nici profesorii, nici asistenții nu primesc vreo remunerație; își dedică timpul în mod voluntar.
Există și reguli stricte, iar înainte de a-ți desface bagajele, trebuie să promiți că le vei respecta. Pe parcursul a 9 din cele 10 zile, fiecare participant trebuie să păstreze tăcerea nobilă și să respecte Cele Cinci Mari Principii: fără omoruri (inclusiv țânțarii), fără furt, fără activitate sexuală, fără minciuni și fără substanțe. În ultima zi ai „dezlegare” la vorbit. De altfel, șocul înapoi la realitate s-ar putea să fie prea mare. Deci, dacă te gândeai că asta îți va înlocui vacanța, mai gândește-te. Cursul e conceput ca un antrenament pentru mușchii nefolosiți ai minții. Dacă tot mergi la sală ca să ai un corp sănătos, de ce nu ai face același lucru și pentru creier?
Am ales să fac primul meu curs într-o tabără la munte, în România. Dar dacă știi engleză, ai acces la orice centru din lume, iar în prezent sunt în jur de 375 de centre. Odată ajunsă acolo, m-am împrietenit imediat cu vecina mea de pat, o psihoterapeută din România, care știa despre Moldova.org și chiar cunoștea personal pe cineva care lucrase acolo. Am avut două ore să facem cunoștință și să schimbăm câteva vorbe înainte să intrăm în tăcerea nobilă. Începând cu ora 20:00, nu mai aveam voie să vorbim deloc între noi, verbal sau non-verbal. Nici măcar să ne privim în ochi nu era permis, deși uneori era inevitabil.
Primele două zile? „Grele” e puțin spus. Corpul meu părea că se revoltă împotriva ideii de a sta nemișcat atât de mult timp, iar mintea mea era un ghem de gânduri și liste de cumpărături și chestii de făcut. Era prima dată când renunțasem serios la tot ce ține de tehnologie și comunicare, și aveam flashback-uri cu ecranul telefonului ori de câte ori închideam ochii. Însă, contrar așteptărilor, n-am simțit niciodată nevoia să plec. Programul era de armată: trezire la 4 dimineața, stingerea luminilor la 10 seara, iar de la 4 la 10 – zece ore întregi de meditație fără niciun cuvânt. Mă simțeam de parcă aveam din nou 16 ani și eram la boarding school în Connecticut, doar că de data asta zbuciumul interior a luat locul dramelor copilărești de la cantină. Déjà vu sau déjà vécu? Cine mai știe.
Partea mea preferată a zilei era pauza de prânz, de la 11:00 la 13:00. După masă, toate ieșeam afară și ne întindem la soare ca o turmă de foci care n-au mai văzut raza de lumină de săptămâni. O scenă pură și fermecătoare. În lipsa telefoanelor și a exercițiilor fizice (era și asta interzis), fiecare își găsea propria formă de relaxare. Unele se plimbau desculță prin iarbă, altele trăgeau un pui de somn, altele formau inimioare din pietricele – toți făceam ceva diferit, dar simțeam un sens de comunitate; eram toate acolo pentru același scop. Eram în jur de 70 de participanți, jumătate femei și jumătate bărbați. Conform regulilor cursului și tradiției Vipassana, precum și modului în care era structurată clădirea (inclusiv curtea), nu aveam contact vizual în timpul zilei, cu excepția orelor de meditație când împărțeam aceeași sală, dar stăteam separați – femeile în dreapta și bărbații în stânga.
Lumea asociază meditația cu yoga, dar, în cazul Vipassana, yoga era interzisă. Totuși, asta nu însemna că nu te puteai întinde și dezmorți. Am descoperit că, fără un instructor care să te ghideze, începi să te conectezi la înțelepciunea propriului corp și să-i urmezi glasul. Mi-am amintit de fosta mea profesoară de yoga, Julia, care ne spunea mereu să ne întindem precum o pisică, din plăcere, nu din durere si agonie. “Harder is not better”(trad.: mai greu nu înseamnă mai bine). Era clar că fiecare dintre noi făcea exact ceea ce simțea că îi face bine, fără rușine și fără presiunea de a atinge o țintă sau de a părea cineva anume. Nu vorbeam între noi, dar conexiunea era mai prezentă decat în multe alte cazuri când ne vorbim fără să auzim sau să fim auzite. În cazul nostru camaraderia se simțea din tăcere.
În a patra zi am trecut cu toții la nivelul următor și am început meditația Vipassana propriu-zisă, o practică de „scanare” a corpului. Începând de la creștetul capului și până la degetele de la picioare, îți muți atenția încercând să simți fiecare senzație. Practic, faci viața să fie… la propriu… senzațională. De acum aveam trei sesiuni de câte 60 de minute dimineața, după-amiaza și seara, în care nu aveam voie să ne schimbăm poziția. Deloc. La început, genunchii mei țipau la mine, deși după 18 ani de jucat tenis, nu am avut niciodată probleme cu genunchii. În ziua a cincea reușisem cumva prin încercare și eșec sa găsesc o poziție mai confortabilă, iar drama genunchilor s-a încheiat ca prin minune.
Stop. Am mințit. Partea mea preferată era, de fapt, intervalul de la 19:00 la 20:15, „discursul profesorului.” Deși puteai asculta varianta tradusă, eu am ales să urmăresc ghidarea originală a lui S. N. Goenka, profesorul care a popularizat Vipassana. Poate era umorul lui sau doar faptul că era singura voce pe care o auzeam după ore de tăcere, dar chiar rezonam cu învățăturile sale. Felul simplu în care explica concepte filozofice relativ complexe și modul în care arăta înțelegere, dar și haz, față de chinurile noastre trupești m-a făcut să râd de câteva ori și să mă surprind dând din cap în semn de aprobare.
Dar până la urmă, care e scopul acestei practici? „Ce-ți oferă” să treci prin tăcere, durere, să-ți observi respirația și senzațiile? Te poate ajuta oare să trăiești mai fericit? Sunt sceptică față de promisiuni reducționiste și afirmații cum că, dacă faci X, vei fi Y. Problemele complexe nu au soluții simpliste, iar cine susține altfel fie îți vinde ceva, fie crede prea mult în propriile iluzii.
Începând cu ziua a cincea și până pe la ziua opta, mă obișnuisem cu trezirea devreme, iar aerul de munte revigorant devenise un element indispensabil al rutinei mele de dimineață. Mâncarea simplă, dar gustoasă, mi-a stârnit curiozitatea față de o alimentație vegană sau cel puțin fără carne. Per total, experiența devenise una terapeutică: fără griji, fără oboseala deciziilor zilnice, doar o rutină bine pusă la punct, de la răsărit până la apus.
Surprinzător, una dintre marile mele temeri – că nu voi rezista atât de mult timp singură cu propriile gânduri – s-a dovedit nefondată. Dimpotrivă, pacea interioară pe care am experimentat-o m-a convins că, poate, problemele noastre emoționale nu sunt defecte personale, ci mai degrabă simptome ale culturilor dereglate în care trăim. Când îi oferi minții un pic de spațiu, deciziile pe care le iei se schimbă.
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat aici este conceptul de impermanență – natura temporară a tuturor emoțiilor și senzațiilor pe care le trăim, fie ele plăcute sau neplăcute. Totuși, cred că face parte din experiența umană să ne lăsăm uneori copleșiți de intensitatea anumitor emoții. Aprecierea impermanenței nu înseamnă că renunțăm la a simți, ci că învățăm să prețuim fiecare trăire pentru ceea ce este: o parte efemeră dintr-un întreg complex și autentic.
Verdictul meu final: aș mai face cursul? Absolut. Îți va schimba viața pentru totdeauna? Poate nu într-un mod magic, dar este o schimbare lentă și constantă, care, încet-încet, îți permite să devii cine vrei să fii.
Autoare: Nicoleta Gusac
