Marți, în singura lui zi liberă, Mișa e la spălătoria auto, își spală autocarul. Mâine e miercuri, iar miercurea e ziua când pleacă în cursă, așa că autocarul trebuie să fie gata pentru pasageri. A intrat în acest business gândindu-se că va fi ceva temporar – cât să facă niște bani de buzunar și să-și achite contractul la colegiu. La șapte ani distanță, Mișa își întâlnește pasagerii în neschimbata parcare de la circ, le-ncarcă coletele cu grijă în portbagajul microbuzului și pornește spre familiile moldovenești de pe tărâmul italian.
Autobuzul urmează să ajungă la destinație vineri. Dar adevărata muncă începe abia când intră în parcare. Mișa descarcă portbagajul și se asigură că toți destinatarii își primesc pachetele în aceeași zi. Sâmbătă, va merge în provinciile italiene din apropiere pentru a colecta pachetele pentru cei care locuiesc în Moldova. Numărul acestora a scăzut comparativ cu șapte ani în urmă. Tinerii preferă să trimită plicuri în loc de torbe. Cei care continuă să își manifeste grija prin mâncare sunt cei de acasă. E luna lui Gustar, luna roadei în Moldova. Dubița e încărcată cu câteva lăzi de prune, vreo patru harbuji și o cutie mare cu zămoși.
Toate fructele sunt dintr-un sat de lângă Congaz și o au ca destinatară pe Tanti Aurica, clienta lor fidelă. Femeia îngrijește de o doamnă cu demență și este mereu bucuroasă să vorbească cu alți moldoveni când vine în parcare. Aduce pachetele pe bicicletă și, uneori, face chiar două-trei curse pentru a le trimite fiicei sale care studiază medicina la Chișinău. Cu mândrie, le arată tuturor poze cu ea în halat alb și le spune că va deveni doctor de inimi.
Mișa poartă cu el multe istorii, fiecare cu emoțiile ei – și vesele, și mai triste. Povestește cu drag despre femeile din Padova care, odată cu coletele pe care le trimit acasă, aduc și plăcinte sau sarmale pentru șoferi. Unele dintre ele îi invită pe băieți să stea la ele cât sunt acolo sau măcar să vină la o cafea dacă sunt prin zonă. Altele își deschid sufletul, vorbesc despre cei de acasă și dorul lor de Moldova. Mai mereu îi roagă să le transmită sănătate în ciuda faptului că ei nu-și arată mereu recunoștința pentru cele primite sau câteodată pentru cele „neprimite”.
Veștile de acasă vin, însă, mai rar decât ajung coletele – de obicei doar de sărbători, mai ales de Paște, când se așteaptă pachete cu panettone. În una dintre primăveri, un bărbat de vreo 30 de ani, dintr-un sat de la Nord, l-a întrebat pe Mișa dacă are ceva pentru el. Nu avea. Bărbatul s-a enervat și a mormăit mai mult pentru el: „Baba asta păstrează totul pentru ea, ce mai are ea de făcut cu banii la 65 de ani?.
O bătrână care nu mai fusese acasă de șase ani devenise bunică și a decis că e timpul să se întoarcă acasă. În ziua îmbarcării, a venit cu multe cutii, peste limita de greutate admisă, pline cu cadouri pentru nepoțel, fiică și ginere.
S-a așezat în față și a tot vorbit despre nepoțelul ei, arătându-le tuturor fotografii și povestind cu entuziasm despre greutatea cu care s-a născut și despre cadourile pe care i le duce. La vamă, în Ungaria, au făcut o pauză de baie, iar când a coborât din autocar, după câțiva pași, femeia și-a pierdut cunoștința. Până a sosit echipajul de salvare, femeia suferise un atac de cord. Neavând dreptul să facă repatrierea, Mișa a fost nevoit să o lase în grija echipajului 911 și au continuat drumul spre Moldova, fără ea. Rămase doar cu coletele de peste 100 de kg.
Acel drum a fost cel mai tăcut din experiența lui Mișa. O cunoștea pe fiica femeii de câțiva ani. O vizita aproape săptămânal pentru a-i transmite coletele, într-un cătun de la Nord, în singura casă cu steklopaket (n.red. cu termopane) din localitate. Ziua când trebuia să aibă loc mult așteptata reuniune s-a transformat într-o livrare macabră de bunuri. „Nu prea știam ce să-i spun”, povestește el, „la urma urmei, ce mai era de spus?”. A descărcat coletele, i-a returnat banii pentru drum și i-a transmis condoleanțe. Se aștepta la multe întrebări, dar fiica nu l-a întrebat nimic, de fapt nu a spus mai nimic. Încă este bântuit de imaginea din oglinda retrovizoare. Fiica femeii stând la poartă, cu fiul în brațe și înconjurată de zeci de cutii.
***
Mișa spune că este o persoană singuratică, că nu are mulți prieteni. Cât stăm pe banca din spălătoria auto, îl salută zeci de colegi de breaslă. Își spun pachetiști. Aceștia sunt hamali, curieri, șoferi de la diferite companii care împărtășesc aceeași durere – dorul de casă și dorința de a se întoarce în Moldova. Deși își văd familiile o dată pe săptămână, simt că pierd multe momente importante, fiind plecați mai mult decât sunt prezenți. Se simt ca parte a diasporei, deși nu au emigrat definitiv.
De când lucrează în domeniu, e prima vară când își sărbătorește ziua de naștere. A marcat-o alături de ei. Deși petrece atât de mult timp cu acești oameni, nu obișnuiesc să iasă în afara serviciului. Nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că timpul liber este mai degrabă inexistent. Majoritatea au doar o zi liberă pe săptămână, iar în acea zi încearcă să recupereze momentele pierdute cu familiile lor.
Mișa nu este căsătorit, dar zice că îi înțelege. La ai săi 27 de ani, simte și el o presiune socială de a-și forma propria familie, a-și construi o casă și a face copiii. Adoră copiii, este nașul multora și are mereu câte un cadou pregătit pentru ei. Chiar acum are în mașină un set de lego pentru finul său de șase luni.
Când se gândește la viitor, se simte pierdut. În acești șapte ani, nu a avut nicio relație de lungă durată și nu știe cum ar putea începe una având în vedere programul său de lucru. Deși a terminat un colegiu ca tehnician dentar, nu a reușit să-și construiască o carieră în acest domeniu. Revenirea acasă i se părea un pas înapoi, iar acum i se pare că ar fi singurul pas înainte peste ani, un pas pentru revenirea acasă.
A lipsit de la aniversări, revelioane, sărbători, nunți, botezuri – petrecând mai toate sărbătorile în autobuzul care i-a servit drept casă, pat și refugiu. Își amintește un revelion petrecut în vamă de acum câțiva ani. La 00, vameșii sărbătoreau între ei, iar pachetiștii între ei. Nu aveau pasageri. Nimeni nu vrea să fie pe drum de revelion. Dar pachetele trebuiau distribuite a doua zi.
