Amurgea. Rex, hămăind, îmi dădu de știre că este cineva la portiță. Așteptam o femeie. Am înștiințat-o mai demult la telefon că am o proteză de sân pentru ea și că trebuie să vină personal ca s-o probeze. Voia să trimită pe altcineva, dar i-am explicat, precum am explicat și multor altor femei înaintea ei, că nu pot și niciodată n-am dat proteze persoanelor terțe. E important să vină ea și să o probeze. Părea bucuroasă de vestea despre proteză, dar tot nu ajungea la mine. Am vorbit cu ea de mai multe ori la telefon. Tot își amâna vizita, cerându-și scuze, și stabilind un alt termen. Mă ruga de fiecare dată să-i păstrez proteza până va putea veni.
Mi-a părut cam stranie toată povestea asta, mai ales că trăia doar la vreo trei cvartale de mine. N-o cunoșteam, nu e de mirare. În Chișinău, ca și în toate orașele mai mari, se întâmplă adesea că vecinii nu se cunosc între ei, darămite cei ce trăiesc la distanță de câteva cvartale. De data asta m-a sunat ea și mi-a zis că vine precis.
L-am închis pe Rex în voliera lui, apoi am deschis portița. Erau două femei. Una înaltă, foarte tânără și elegantă, care cuprindea de mijloc o mogâldeață. De sub o perucă zbârlită roșie-morcovie fugită pe o parte, radia de fericire o fețișoară asemeni unei pere cu trăsături mărunte și pline de zbârcituri.
Bolnavele de cancer rămân adesea fără podoaba de pe cap după chimioterapie și sunt nevoite să-și ascundă chelia, fapt ce le agravează și mai mult trauma, inclusiv cea fizică, și rușinea de boala lor. Sunt norocoase cele ce fac rost de o perucă. Multe dintre aceste femei nu și-o pot permite. Perucile îs destul de scumpe. Uneori femeile care vin după proteze mă întreabă de nu am și peruci. Le răspund că n-am și le asigur că toate trec, o să treacă și asta. De regulă, părul se restabilește cu timpul și povestea cu peruca devine un episod trecător, chiar dacă e neplăcut.
De sub perucā, doi ochi retușați din abundență, mici, pătrunzători și iuți, străluceau a încântare. Deasupra lor sprâncenele trase stângaci cu creionul se mișcau necontenit în tact cu ochii. Doi obraji plinuți, rumeniți din toată inima, și o gură până la urechi, vopsită excesiv în roșu aprins, care nu se mai închidea niciun minut. Doar nasul lung și subțire rămânea nemișcat pe fața aceea.
Mi-am zis în sinea mea că e beată, săraca, și că doar asta îmi mai lipsea acum. Bătrâna m-a întrebat cu un glas pițigăiat dacă eu sunt cea care dă proteze. Când i-am răspuns afirmativ și le-am invitat să-mi treacă pragul, a început a-mi turui, că ce bucuroasă e și că ce bine e că a ajuns în sfârșit la mine. M-a întrebat dacă mă simt bine, că par cam tristă, că poate-s obosită și ele hodoronc-tronc mi-au căzut pe cap, adică în prag.
Zâmbea oarecum îngrijorată. Pe fața zglobie i se citeau o sumedenie de emoții calde. În loc de a le catadicsi cu un răspuns, le-am invitat sec în casă încă o dată. Fetișcana se chinuia din răsputeri să ridice mogaldeața zâmbăreață pe cele două trepte de la portiță. Îi reuși în sfârșit și zâmbi și ea mulțumită de rezultatul opintelilor sale.
Pornisem înainte, din urmă se auzea glasul femeii ce comenta în cele mai calificative expresii tot ce vedea în jur: gardul, vița-de-vie, cele două pisici de pe pragul casei și mai ales pe Rex, că e dulău mare și ce deștept trebuie să fie, încât nici măcar nu hârâie la ele, și tot așa mai departe.
Am deschis ușa și am privit îndărăt. Fata abia îi menținea echilibrul bătrânei, care mai mult sălta decât mergea, clătinându-se. Așa au ajuns la scara ușii cu patru trepte pe care se tot chinuiau să le urce. Sărmana fată era sleită de atâta efort și părea că nu mai are forțe să-și ridice povara, iar bătrâna râdea în hohote, că nu-și putea nicidecum stăpâni piciorul pe treptele casei.
Nu am mai stat să le aștept, intrasem în casă. Hohotele și vorbăraia aceasta fără noimă mă ofticau. Au intrat în sfârșit în verandă. Bătrâna își aruncă ochii prin casă și-și aținti privirea asupra tabloului soțului meu. Lovi entuziasmată din palme și amuțise pentru câteva clipe. Ochii și sprâncenele i se ridicară și toată ființa ei radia de plăcere și uimire exclamând: „Doamne Sfinte, ce bărbat frumos! Cine-i? Cum îl cheamă? Ce face? Unde lucrează?”
Am simțit brusc un nod în gât și mă cuprinse un soi de scârbă. Ca să vezi, cine îl adoră. De parcă l-ar fi ofensat cu privirea ei. Am îngăimat cu greu că e soțul meu și că nu mai lucrează nicăieri.
Iar ea de acolo, că: „De ce? L-au dat afară de la lucru? E bolnav?”
Nu, am întrerupt-o eu, nu mai este de patru luni. Lacrimi nepoftite îmi apărură în ochi. Glasul îmi tremura. Fata s-a întors spre mine, vinovată, rugându-mă să o scuz pe bunică-sa. Nu o făcea din rea voință. E ca un copil, ce-i în minte e și pe limbă. Apoi o dojeni blând: „Bunico, ți-am spus să nu vorbești prea mult. Te rog, mai ogoiește-te”.
Bătrâna își astupă iute gură cu o mână, cu cealaltă agățându-se de nepoată-sa.
Arăta comic de derutată. Peste o clipă se întoarse spre mine, dându-i dreptate nepoatei și cerându-și iertare. Că cică-i prea curioasă, vrea să știe totul despre oamenii pe care îi întâlnește. I-am spus să intre ca să vadă proteza. Iar ea, de-acolo: „Dar în verandă nu se poate?” „Vă rugăm!”, a insistat și nepoata.
Le-am spus că în tindă e rece. Poate veni cineva din cei ai casei pe neprins de veste. Protezele îs în odaia din fund, unde e cald și este o oglindă mare în care trebuie să se vadă și să aleagă ce-i va veni mai bine. Sunt și sutiene speciale. I-am spus că ar trebui să se dezbrace.
Îmi călca pe nervi. Era pentru prima dată când cineva făcea nazuri și nu voia să intre în casă. Atunci, bătrâna a întrebat dacă trebuie să se descalțe.
Ce întrebare, Ie-am întors-o eu. Ciubotele le erau pline de noroi. Zăpada se topise și drumurile erau numai țârfuială. Fata șovăi, apoi mă rugă să-i dau, dacă se poate, o taburetă. Mai că nu i-am zis că n-are decât să și-o ia, dacă îi trebuie. Taburetele erau la doi pași de ea, dar mi-am reținut stropșeala. Am luat o taburetă și i-am pus-o dinainte.
Fată îmi mulțumi, o așeză atent pe bunică-sa, apoi își scoase ciuboțelele, se așeză în pirostrii în fața bătrânei, încercând zădarnic să-i scoată încălțămintea. Toată roșie, se întoarse spre mine zicând că nu poate, că i s-au umflat bunicii picioarele. M-a întrebat dacă am un lighean să-i spele ciubotele. Mă uitam stupefiată la ea. A îngăimat: „Vă rog frumos”.
Supărată, îi zic să se ducă la baie să-și ia ligheanul din colț și buretele de pe lavoar, să-și ia și apă cât îi trebuie. Fată îmi mulțumi ușurată. Făcu lună ciubotele alea. Apoi clăti iute ligheanul și buretele. Ridică bătrâna de sub braț și zise că sunt gata să probeze.
Ceva nu era în regulă cu picioarele ei. Unul era ca la toți oamenii, celălalt era întors nenatural cu vârful perpendicular spre primul. Am întrebat ce are la picior.
Mi-a explicat că acum e foarte bine, nimic grav. Și l-a frânt și nu i-au pus ghipsul cum trebuie. Osul s-a prins, dar îi vine cam greu să meargă. Apoi hohoti, atingându-și picioarele cu mâna și zise că veșnic i se anină unul de altul, de parcă s-ar certa între ele. Doar că din pricina cerții picioarelor ea nu-și poate menține statul.
Deodată m-am simțit vinovată. Femeia asta era atât de nenorocită, iar eu parcă îi tot căutăm nod în papură. Am întrebat-o dacă poate fi îndreptat. Că se fac operații acum. I-l pot întoarce și fixa cum trebuie iar în ghips. Iar ea de colo, că nu-i chiar totul așa de simplu. Avea diabet. Rănile de orice fel i se vindecau greu. Dar că e încă norocoasă. Are ambele picioare și, de bine, de rău, poate păși pe ele, se poate mișca, poate merge. A zâmbit mulțumită.
Între timp fata o luă de după mijloc, bătrâna îi înconjură gâtul cu brațul și porniră săltând prin coridor spre odaia cu proteze.
Era lipsită total de pretenții. Orice proteză îi părea foarte bună. La sfârșit era cu adevărat foarte fericită. Glumea și râdea într-una, că am făcut-o să aibă la bătrânețe sâni țanțoși, ca de fată mare.
La plecare am întrebat-o cum de poate fi așa de veselă, de binedispusă, când are atâtea necazuri. S-a uitat la mine cu nedumerire.
Dar cum să fie altfel?! Să-și plângă de milă? Să fie supărată pe toată lumea? Să-i urască pe toți cei din jur că-s mai norocoși decât ea? Nu și iar nu! Alege să se bucure de fiecare zi ce îi este dată și de fiecare om ieșit în cale. Este atâta frumusețe în jurul nostru pe care mulți nici nu o observă. Și, apoi, să fim serioși, sunt unii cu mult mai nenorociți decât ea și uite că trăiesc!
Iar apoi, a zis puțin mai în șoaptă, așa, cinstit, uneori îi e frică că dacă ar începe să plângă nu și-ar mai putea opri lacrimile. Fața i s-a posomorât pentru câteva clipe, ochii i s-au umezit, dar gura i-a luat-o înainte, întinzându-se într-un zâmbet larg. Viața-i așa de frumoasă, și-i atât de scurtă. Trebuie să te poți bucura de ea cât mai trăiești, nu-i așa? Omul care se poate purta e un om fericit! Asta ți-o spun eu! – și se bătu cu palma peste piept.
Nepoata ei adăugă că bunica ei e o eroină. E atât de veselă și pozitivă, încât îi face pe toți să se simtă bine împreună. Seara îi așteaptă cu cina gata. Îi întâmpină nespus de bucuroasă și le face atâtea complimente, și-i atât de plină de voie bună, că le crește vrei, nu vrei și lor dispoziția. Face și curat, și gătește minunat. Mai are grijă și de bunicul. După un ictus cerebral, a rămas paralizat. Nu mai poate umbla și vorbește așa, că doar bunica îl mai înțelege.
Când era să iasă din casă, bătrâna scoase 20 de lei și mi-i întinse. Am refuzat-o. Mi-a zis că ea-i deprinsă să plătească pentru servicii. Că nu eram deloc datoare să o închei și să o deschei, să-i caut cea mai potrivită proteză și sutien. Puțini sunt așa atenți și binevoitori. N-am luat totuși banii aceia.
Apoi am ajutat-o, împreună cu nepoată-sa, să coboare scările. Priveam în urma lor cum făcea bătrâna piruete cu piciorul acela ologit. Uneori picioarele i se agățau între ele și-și pierdea echilibrul. De n-ar fi fost sprijinul nepoatei, n-ar fi avut cum să ajungă la mine. Nu avea nevoie de compasiunea mea și nici de a altcuiva. Era prea puternică pentru asta.
Autoare: Aurelia Zavtoni
