O copilărie între sticlă și curea
Povestea *Feliciei
„Eram copil cuminte și încercam să n-o supăr”, își amintește Felicia cum mergea pe vârful degetelor pe lângă mama ei. Cea care de fiecare dată a ales alcoolul în detrimentul propriilor copii. Iar tatăl a fost violent. Au durut-o palmele, loviturile de curea și cuvintele lui.
Toate acestea, închegate în amintiri dureroase, le poartă cu ea până azi, la 23 de ani, când încearcă să înțeleagă cine este. Dar mai ales, cine urmează să devină. Și cum să facă pace cu trecutul ei, marcat de abuz și violență.
Toate acestea, închegate în amintiri dureroase, le poartă cu ea până azi, la 23 de ani, când încearcă să înțeleagă cine este. Dar mai ales, cine urmează să devină. Și cum să facă pace cu trecutul ei, marcat de abuz și violență.
„Violența părea să fi fost acolo mereu”
Felicia* s-a născut și crescut în Chișinău. Într-o cameră de cămin de 20 de metri pătrați locuiau mama, tata, Felicia și sora mai mare cu zece ani. La scurt timp, cu toții s-au mutat într-un apartament spațios, cu odăi pentru fiecare. Avea o copilărie obișnuită și își aduna amintirile în pușculița dosită în colțul inimii. Acolo și-au găsit loc și călătoriile cu mașina la salinele din România, care domoleau crizele astmatice ale Feliciei. „În acele zile, tata părea că scapă de rigiditatea de militar. Era atât de blând și zâmbitor. Mă purta pe umeri. Râdeam cu toții de ne prăpădeam… Eram fericiți împreună”, își amintește ea. Dar la scurt timp, alcoolul a intrat în casa lor, s-a adăpostit în camera mamei și nu a mai vrut să iasă de acolo. După alcool a venit și violența.
Amintirile idilice din primii ani de viață sunt sugrumate de momentele în care Felicia o vedea pe mama prăbușită pe marginea patului. Sau cum încerca să se ridice cu mișcări neîndemânatice, de părea o marionetă desprinsă de fire. Iar mirosul înțepător de alcool și urină plutea în jurul ei ca un nor. „Tata striga la ea. O îmbrâncea, o lovea. O ducea în baie și lăsa ca apa rece să curgă peste ea, să-și revină. Ea plângea și își cerea iertare. Spunea că nu o să mai bea, dar peste câteva zile totul se repeta. Iar eu ascultam vocile lor din camera mea, unde sora mă strângea în brațe, să nu fug la mama”, povestește Felicia.
Copilăria ei fericită a făcut loc peste noapte unui mediu impregnat cu abuz fizic și psihologic. „Mama făcea abuz de alcool, iar tata o bătea când o vedea așa. Violența părea să fi fost acolo mereu. Treptat, aceasta a trecut și asupra noastră, asupra copiilor…”.
Amintirile idilice din primii ani de viață sunt sugrumate de momentele în care Felicia o vedea pe mama prăbușită pe marginea patului. Sau cum încerca să se ridice cu mișcări neîndemânatice, de părea o marionetă desprinsă de fire. Iar mirosul înțepător de alcool și urină plutea în jurul ei ca un nor. „Tata striga la ea. O îmbrâncea, o lovea. O ducea în baie și lăsa ca apa rece să curgă peste ea, să-și revină. Ea plângea și își cerea iertare. Spunea că nu o să mai bea, dar peste câteva zile totul se repeta. Iar eu ascultam vocile lor din camera mea, unde sora mă strângea în brațe, să nu fug la mama”, povestește Felicia.
Copilăria ei fericită a făcut loc peste noapte unui mediu impregnat cu abuz fizic și psihologic. „Mama făcea abuz de alcool, iar tata o bătea când o vedea așa. Violența părea să fi fost acolo mereu. Treptat, aceasta a trecut și asupra noastră, asupra copiilor…”.
„Pe mine mama nu m-a bătut niciodată”
La opt ani, Felicia a primit prima palmă. Degetele surorii au rămas amprentate pe fața ei timp de câteva zile. „Devenisem o povară pentru ea”, constată tânăra, încercând să-i găsească o scuză. În timp ce adulții se certau și băteau, sora mai mare a fost nevoită să preia rolul de părinte. Însă, de multe ori copiii bătuți de părinți devin agresivi și cu cei din jur, în special cu persoanele cele mai apropiate. Sora Feliciei a preluat metodele de pedeapsă aplicate de mama asupra ei. „Pe mine însă mama nu m-a bătut niciodată. Putea doar să mă tragă de urechi sau de păr când îmi prindea o coadă sus, dar eram un copil cuminte și făceam totul să n-o supăr… Mai ales când era beată și striga că se înădușă. Ieșeam cu ea la balcon și urmăream în liniște cum respiră cu greu, privind porumbeii care se adunau și ciuguleau semințele de grâu pe care mama le înșira pe balustradă”, își amintește Felicia, parcă încercând să șteargă orice amintire mai sumbră legată de mama ei.
Ilustrații de Anastasia Odobescu
Într-o zi, Felicia și-a auzit tatăl strigând prin casă că nu mai suportă. A depus actele la divorț, iar după câteva sesiuni de ședință la care mama nu s-a prezentat din cauza stării de ebrietate, judecătorii au decis să lase copiii cu tata. „Nu știu dacă atunci știam cu cine aș vrea să rămân. Aveam nouă ani și încercam să-mi construiesc mereu imagini idilice cu ambii... Poate de aceea nici nu prea țin minte momentele dureroase când părinții erau împreună”, recunoaște ea.
32 de curele
„Vara, când aveam 10 ani, în casa noastră a apărut o femeie, actuala soție a tatei. Odată cu apariția ei, tata a început să-și răstoarne supărările asupra mea.” Dacă nu mătura fiecare colț al camerei, nu storcea prea bine mopul sau tăia coaja prea groasă atunci când curăța cartofi, femeia se plângea bărbatului, iar el scotea cureaua de piele cu catarama de fier din dulap.
„Cea mai mare pedeapsă au fost 32 de curele la fund și pe coapse… Tata mă lovea, iar eu trebuia să număr cu voce tare fiecare curea”. Un nod i se proptește în gât.
Șapte copii din zece au fost supuși unor forme de violență fizică și psihologică. De multe ori, violența asupra celor mici, în formă de pedeapsă, nu este văzută ca un abuz. Motivul fiind, că mulți părinți încă mai cred că bătaia este o formă acceptabilă de disciplină, iar datele statistice arată că violența domestică asupra copiilor are loc în 65% dintre familiile din Republica Moldova.
Conform datelor Ministerului Muncii și Protecției Sociale, la sfârșitul anului 2023, la evidență erau circa 11.600 de copii aflați în situații de risc. Peste zece mii erau din categoria copiilor neglijați, iar 547 – supuși violenței.
Conform datelor Ministerului Muncii și Protecției Sociale, la sfârșitul anului 2023, la evidență erau circa 11.600 de copii aflați în situații de risc. Peste zece mii erau din categoria copiilor neglijați, iar 547 – supuși violenței.
„Să tac și să rabd…”
Bătăile de acasă au șters zâmbetul de pe chipul Feliciei. Se transformase într-o umbră. Nu povestea despre violența din familia ei. Îi era frică să audă cum oamenii ar putea să-i spună că-i o mincinoasă. Așa cum au început s-o numească cei de acasă, după ce mințise de câteva ori în copilărie că nu stricase ea cana sau nu a rupt ea haina mamei.
Se retrăgea în cochilia sa, unde n-o mai găsea nimeni. Cu toate acestea, se simțea și mai rănită de poreclele pe care i le puneau colegii, dar și momentele când îi ascundeau lucrurile. „Își băteau joc de mine. Iar eu nu știam cum să mă apăr. Nu avea cine să-mi sară în ajutor”, suspină tânăra. De aceea, devenea tot mai invizibilă la ore, mereu cu gândurile împrăștiate în depărtările pe care nu știa nici măcar cum să și le imagineze. „Iar profesorii mă criticau că am devenit prea apatică după despărțirea părinților, lucru peste care alți copii au trecut, iar eu nu… Nu știam ce să le spun. Alegeam să tac”. Iar tăcerea ei striga disperată în toate măruntaiele corpului.
Se simțea și mai singură după plecarea surorii mai mari, care totuși era un pilon de sprijin emoțional pentru Felicia. „Am rămas acasă doar noi trei: eu, tata și soția lui.” Ultimele cuvinte le strecoară printre dinți, expirând cu greu aerul care-i umple plămânii. Nu povestea nimănui despre violența domestică de acasă, de frică să nu fie crezută, dar și să nu-și facă de rușine tatăl. „Așa am fost învățată acasă, să tac și să rabd.”
Se retrăgea în cochilia sa, unde n-o mai găsea nimeni. Cu toate acestea, se simțea și mai rănită de poreclele pe care i le puneau colegii, dar și momentele când îi ascundeau lucrurile. „Își băteau joc de mine. Iar eu nu știam cum să mă apăr. Nu avea cine să-mi sară în ajutor”, suspină tânăra. De aceea, devenea tot mai invizibilă la ore, mereu cu gândurile împrăștiate în depărtările pe care nu știa nici măcar cum să și le imagineze. „Iar profesorii mă criticau că am devenit prea apatică după despărțirea părinților, lucru peste care alți copii au trecut, iar eu nu… Nu știam ce să le spun. Alegeam să tac”. Iar tăcerea ei striga disperată în toate măruntaiele corpului.
Se simțea și mai singură după plecarea surorii mai mari, care totuși era un pilon de sprijin emoțional pentru Felicia. „Am rămas acasă doar noi trei: eu, tata și soția lui.” Ultimele cuvinte le strecoară printre dinți, expirând cu greu aerul care-i umple plămânii. Nu povestea nimănui despre violența domestică de acasă, de frică să nu fie crezută, dar și să nu-și facă de rușine tatăl. „Așa am fost învățată acasă, să tac și să rabd.”
„Îmi era frică să ajung acasă”
Totuși, școala devenise singurul loc unde putea fi altfel. Se implica în toate activitățile, pentru a reveni cât mai târziu acasă. „Era o dualitate. Parcă mă transformam într-un alt personaj. La școală deveneam mai vie, mai veselă. Acolo aveam parte de interacțiuni plăcute sau neplăcute cu colegii, dar totul parcă dispărea când reveneam acasă.”
Lipsa atenției și înțelegerii din familie o făcea să vrea să se apropie mai mult de ceilalți. Se lipea și urma prima persoană care-i vorbea. „Dar nu reușeam să mă integrez în grupurile de colegi. Ei se arătau nemulțumiți când încercam să mă apropii. Iar eu voiam să leg prietenii și să știu că cineva mă aude și că-i pasă…”, recunoaște Felicia.
Lipsa atenției și înțelegerii din familie o făcea să vrea să se apropie mai mult de ceilalți. Se lipea și urma prima persoană care-i vorbea. „Dar nu reușeam să mă integrez în grupurile de colegi. Ei se arătau nemulțumiți când încercam să mă apropii. Iar eu voiam să leg prietenii și să știu că cineva mă aude și că-i pasă…”, recunoaște Felicia.
După o pauză în care își lasă răgaz pentru propriile gânduri pe care nu le spune cu voce tare, în cele din urmă rostește: „Îmi era frică să ajung acasă…”.
Ilustrații de Anastasia Odobescu
Cu mama
În unele weekenduri mergea în vizită la mama, în camera ei de cămin de 20 de metri pătrați, unde de cele mai multe ori o găsea în stare de ebrietate. „Preferam să stau cu ea, chiar dacă în acele zile puteam să nu mănânc mai nimic și să dorm pe podea, pentru că patul ei era mereu umed. Dar acolo mă simțeam în siguranță, alături de unica persoană căreia puteam să-i spun ce mi se întâmplă”, povestește Felicia, după care tace.
Când revenea acasă, soția tatălui lovea acolo unde doare cel mai mult. „Dacă greșeam, mă lovea peste mâini, mă insulta și-mi arunca aproape zilnic: Cine te-a fătat și nu te-o lins?”. Repetă această frază ca pe un ecou care se lovește de pereți.
De pe la 15 ani Felicia a început să se ascundă în camera sa, lăsând loc doar cuvintelor jignitoare care-i zgârâiau spatele.
Când revenea acasă, soția tatălui lovea acolo unde doare cel mai mult. „Dacă greșeam, mă lovea peste mâini, mă insulta și-mi arunca aproape zilnic: Cine te-a fătat și nu te-o lins?”. Repetă această frază ca pe un ecou care se lovește de pereți.
De pe la 15 ani Felicia a început să se ascundă în camera sa, lăsând loc doar cuvintelor jignitoare care-i zgârâiau spatele.
«Vino. Mă-ta e rece»
„Mama a murit când aveam 18 ani. Cu câteva zile înainte să merg în România la universitate.” Telefonul de pe noptieră a sunat la ora 6:00 dimineața. «Vino. Mă-ta e rece. Am chemat poliția. Vino și tu!», a scuipat cuvintele în telefon concubinul mamei. Nu l-a crezut. Ambii erau alcoolici și se încăierau periodic. De multe ori mama o suna să vină s-o salveze. Numărul ei era singurul pe care și-l amintea. De multe ori o suna și poliția, să vină după mama cu haine curate, pentru că la beție făcea ravagii ca o furtună.
A încercat să adoarmă, dar n-a mai putut. Și-a pus câteva haine groase pe ea și s-a grăbit la mama. În fața blocului aștepta o mașină de servicii funerare. „Atunci am înțeles că nu o mai am pe mama”, recunoaște ea.
A urcat la etajul doi. Poliția și cei de la servicii funerare încercau să ducă corpul supraponderal, neînsuflețit al mamei. „Un atac de cord a omorât-o în somn”, mi-au spus medicii. Era o problemă de sănătate care-i dădea multe bătăi de cap, dar de care uita, făcând loc alcoolului. „Mereu a ales alcoolul. Mereu nu ne-a ales pe noi…”, șoptește Felicia.
A încercat să adoarmă, dar n-a mai putut. Și-a pus câteva haine groase pe ea și s-a grăbit la mama. În fața blocului aștepta o mașină de servicii funerare. „Atunci am înțeles că nu o mai am pe mama”, recunoaște ea.
A urcat la etajul doi. Poliția și cei de la servicii funerare încercau să ducă corpul supraponderal, neînsuflețit al mamei. „Un atac de cord a omorât-o în somn”, mi-au spus medicii. Era o problemă de sănătate care-i dădea multe bătăi de cap, dar de care uita, făcând loc alcoolului. „Mereu a ales alcoolul. Mereu nu ne-a ales pe noi…”, șoptește Felicia.
„Simțeam că nu mai am pe nimeni”
După ce a atins-o cu vârful degetelor și i-a simțit recele umed pe care-l capătă un corp fără suflare, a ieșit în hol. A căzut în genunchi și a țipat până n-a mai putut. S-a simțit pustie, rătăcită și parcă prea mută în interior.
„Simțeam că nu mai am pe nimeni. Durerea mă străpungea și simțeam că nu mai pot să-i fac față”, recunoaște Felicia. Își amintea de zilele în care se certa cu mama, implorând-o să nu mai bea. Se gândea la anul în care n-a mai vorbit deloc cu ea, pentru că n-a vrut să plece de la concubinul care o bătea. Își amintea de ziua când i-a spus că vrea să învețe în România, iar mama i-a cerut să rămână, să n-o lase singură.
„Simțeam că nu mai am pe nimeni. Durerea mă străpungea și simțeam că nu mai pot să-i fac față”, recunoaște Felicia. Își amintea de zilele în care se certa cu mama, implorând-o să nu mai bea. Se gândea la anul în care n-a mai vorbit deloc cu ea, pentru că n-a vrut să plece de la concubinul care o bătea. Își amintea de ziua când i-a spus că vrea să învețe în România, iar mama i-a cerut să rămână, să n-o lase singură.
Și-a revenit când a auzit o voce de copil, care avea să iasă pe hol. „Dacă copilul ieșea atunci, avea să vadă un om mort. Ceea ce n-am vrut să se întâmple”, povestește ea. S-a ridicat. A rugat familia să mai aștepte puțin în casă, cât cadavrul mamei ei era coborât cu greu. În două zile a organizat de una singură înmormântarea mamei sale, timp în care a simțit cum dispare copilul din ea. „Simțeam un gol imens. Nu am reușit să o salvez… Și până acum n-am știut cum să umplu acel gol și încă mai doare.”
„Sunt un om rău”
După ce a plecat în România la studii, a încercat să păstreze relațiile cât de cât bune cu tatăl. I-a vorbit și despre abuzul la care era supusă de el, dar și de femeia pe care a ales-o, dar cuvintele ei se loveau de scuzele lui: «Nu a fost chiar așa…», «De ce nu mi-ai spus asta atunci?», «Lasă că totul trece». „Discuțiile astea cu tata nu au niciun sens, absolut niciun sens. Mai bine o las așa și gata”, constată cu tristețe și resemnare Felicia.
Psihoterapeuta Mariana Boaghe susține că abuzul fizic și emoțional din copilărie poate lăsa urmări grave asupra psihicului. De obicei, aceste persoane nu-și urăsc părintele abuzator, dar ajung să se urască pe sine: se devalorizează, minimalizează, dezvoltă un critic interior dur și nemilos. „Sentimentele de vinovăție și rușine sunt puternice. Toate acestea sunt însoțite de sentimente de neputință, durere, tristețe, multă frică, anxietate și furie direcționată către propria persoană sau/și cei din jur. Partea bună este că orice om are partea sănătoasă care să-l ajute să treacă peste asta”, susține Mariana Boaghe.
Specialista în psihologie mai spune că persoana trebuie să conștientizeze că ceea ce s-a întâmplat în copilărie a fost un mare rău, dar și să-și permită să trăiască acea frică și durere. „Este important să lipim toate cioburile la loc, să dăm un sens traumei, să ne împăcăm cu ea și să o integrăm în experiența noastră de viață”, subliniază specialista. De asemenea, ea susține că persoana care a trecut prin abuz în copilărie trebuie să-și pună în cuvinte amintirile dureroase, să vorbească despre asta cu o persoană apropiată care poate fi empatică și înțelegătoare. „Relațiile umane pot fi vindecătoare. Cel mai greu este să trăiești toate aceste emoții dificile în singurătate.”
Întrebată ce putem face să ajutăm aceste persoane, psihoterapeuta spune să fim mai înțelegători unii cu alții, să evităm etichetările și să înțelegem că în interiorului fiecăruia dintre noi este un copil mic rănit care poate ieși la suprafață în momente mai puțin potrivite.
Specialista în psihologie mai spune că persoana trebuie să conștientizeze că ceea ce s-a întâmplat în copilărie a fost un mare rău, dar și să-și permită să trăiască acea frică și durere. „Este important să lipim toate cioburile la loc, să dăm un sens traumei, să ne împăcăm cu ea și să o integrăm în experiența noastră de viață”, subliniază specialista. De asemenea, ea susține că persoana care a trecut prin abuz în copilărie trebuie să-și pună în cuvinte amintirile dureroase, să vorbească despre asta cu o persoană apropiată care poate fi empatică și înțelegătoare. „Relațiile umane pot fi vindecătoare. Cel mai greu este să trăiești toate aceste emoții dificile în singurătate.”
Întrebată ce putem face să ajutăm aceste persoane, psihoterapeuta spune să fim mai înțelegători unii cu alții, să evităm etichetările și să înțelegem că în interiorului fiecăruia dintre noi este un copil mic rănit care poate ieși la suprafață în momente mai puțin potrivite.
După absolvirea facultății, Felicia vrea să revină acasă, în apartamentul spațios al părinților. „Pentru că acolo sunt amintirile mele cu mama și cu tata. N-am să mă despart de ele, în pofida la orice!”, spune ea cu o doză de indignare și revoltă. Încearcă să construiască iluzia unei fortărețe, dar pe dinăuntru rămâne sensibilă, ca o păpădie în bătaia vântului. Încă mai visează la viața pe care ar fi putut s-o aibă. „Dacă am fi într-o lume paralelă, mama n-ar face abuz de alcool, iar tatăl nu ar trece la violență. Aveam să fim o familie fericită. Totul era să fie altfel. Dar realitatea m-a dus complet pe alte cărări…”, își fredonează Felicia durerea.
„Mi-e frică să devin ca părinții mei”
Acum Felicia are 23 de ani. Și-a promis că nu va bea niciodată ca mama și nu va lovi niciodată ca tata. „Mi-e frică să devin ca părinții mei”, recunoaște ea. Vrea să-și crească părțile pozitive, dar îi vine greu să le găsească. „Sunt un om rău. Așa simt eu că sunt”, spune Felicia din senin. Se înfofolește și mai mult în singurătatea ei. Adună aceste dureri până le transformă într-un bulgăre, de care nu se mai desprinde.
„Știu cum se simte o palmă. Știu cum se simte un cuvânt. Sunt dureri diferite, dar toate dor până la os. Pentru mine violența de orice formă a devenit fatală. Dar cuvântul jignitor, totuși este cel pe care nu-l mai suport. Și nu mai știu să găsesc iertare acelui om…”, spune ea ca o răbufnire sugrumată.
Felicia* - numele este schimbat
„Știu cum se simte o palmă. Știu cum se simte un cuvânt. Sunt dureri diferite, dar toate dor până la os. Pentru mine violența de orice formă a devenit fatală. Dar cuvântul jignitor, totuși este cel pe care nu-l mai suport. Și nu mai știu să găsesc iertare acelui om…”, spune ea ca o răbufnire sugrumată.
Felicia* - numele este schimbat
Text: Tatiana Beghiu
Ilustrații: Anastasia Odobescu
Editare: Anastasia Condruc
Ilustrații: Anastasia Odobescu
Editare: Anastasia Condruc
