Rutina zilnică a unei asistente medicale, care are grijă de nevoile fizice, psihologice și spirituale a oamenilor, în cele mai vulnerabile momente ale vieții lor.
Heather Meyerend este asistentă medicală care lucrează în câteva cartiere din Brooklyn, New York. Numărul pacienților ei este între șaisprezece și douăzeci. Ea îi vizitează pe fiecare la domiciliu cel puțin o dată pe săptămână, uneori mai des. Unii pacienți decedează la câteva zile după vizita ei, alții, pe care-i știe foarte bine, trec în neființă după câteva luni.
Enlarge

Heather își vede lucrul său ca pe umăr de suport pentru pacientul său, în care-l însoțește până la ultimul moment. Ca și mulți alți lucrători din hospice, ea se simte onorată să petreacă ultimele zile cu omul care i-a permis să intre în viața și familia sa. Acești oameni și familiile lor sunt deosebit de vulnerabili în aceste momente și au nevoie de suport. Unii lucrători de hospice consideră că a lucra cu oamenii care sunt pe ultimul drum este calea cea mai rapidă de a simți pe pământ prezența lui Dumnezeu.
Heather nu este la fel de vioaie și rapidă ca asistentele medicale din spitale. Ea este, într-un fel intenționat, ineficientă de fapt. Mare parte a timpului când își vizitează pacienții ea nu are prea multe de făcut: ea verifică semnele vitale (pulsul, tensiunea), ea verifică dacă în casă sunt suficiente medicamente și echipament necesar, întreabă dacă s-au schimbat simptomele.
Dacă s-ar grăbi, ar putea face asta în vreo cinci minute, dar de obicei vizita ei durează cam o oră și ceva. Uneori pacientul se află într-o situație medicală mai complicată, alteori nu trebuie să facă nimic. Atunci ea poate mătura prin casă sau să încălzească cina. Dar chiar și atunci când nu este nimic de făcut, ideea e să stea mai mult cu pacienții săi, să discute, să-i pună mâna pe pielea lor, ca și cum ar verifica pulsul.
Enlarge

Vizita ei poate fi cel mai important moment al zilei pentru un om care nu se ridică din patul său și pentru cei care au grijă de ei. Aceștia pot să iasă din casă să se întâlnească cu cineva. Altfel ambii, bolnavul și îngrijitorul său ar putea să-și iasă din minți. Oricine are nevoie să comunice cu diferiți oameni. Așa că Heather se mișcă încet, se așează, amână, zăbovește.
Primul hospice modern a fost înființat în 1967 la Londra, de către Cicely Saunders, medic și lucrător social, care credea că asistența la domiciliu are ca scop oferirea confortului și a iluziei unei vieți obișnuite mai degrabă decât prelungirea vieții.
Asistența la domiciliu este importantă de asemenea pentru familia pacientului și hospice-ul de regulă, încearcă să ofere suport psihologic și spiritual. Astfel echipele hospice-ului sunt deseori completate de specialiști în terapia muzicală, capelani care lucrează împreună cu asistenții medicali.
Uneori pacienții renunță la hospice, ei cred că ar însemna o condamnare la moarte pentru ei. Asta poate fi adevărat dacă medicul nu crede că poți să trăiești mai mult de șase luni.
Articolul în întregime îl puteți găsi aici.