Anacronic pornește de la arhiva de fotografii din copilărie ale lui Daniel Cauia. Prin tehnicile monocrome ale monotipiei, acesta intervine în suporturile memoriei sale pentru a da expresie unor prefaceri interioare pe care pozele nu reușesc să le transmită.
Operația la limită dintre amintire și imaginație face contururile dintre obiecte să dispară (lucrarea Pe covor). Urmele pe care Daniel Cauia le obține zgâriind imaginea devin o continuare a desenelor din covor, devin una cu copilul din centrul camerei. Acesta practic absoarbe întregul decor. Fie creează noi desene (patternuri), fie că le perpetuează pe cele deja existente, gravarea servește drept exercițiu mnemonic: detalii și întâmplări răsareau deodată în mintea mea, de la acuplări de vagabonzi surprinse în plină stradă până la o posibilă sinucidere pe acoperișul Atriumului.
Subiectul însuși devine una cu lucrarea. Chipurile pălesc sau se confundă cu împrejurimile drept rezultat al glitchurilor și flashbackurilor prea vagi sau prea rapide pentru a captura imaginea clară și în întregime. Osul ars nu e doar nuanța lucrărilor. Osul ars devine conceptul în sine – ars de înaintarea în lucrare, ardere a straturilor de memorie; tematica unei plutiri generale răspândite în cele mai mici detalii. Ceața imemorială și anacronică în care contextul este redat de privirea îndreptată spre obiectiv a protagoniștilor. Sau spre unul interior cu care graficianul scrutează reanimând într-o relație inversă (Floarea-soarelui). Monumentul terorizant de imens a lui Asachi plutind ca un spectru (1 septembrie). Nu întâmplător, Daniel nu-și amintește de perioada Asachi ca de-o perioadă neapărat spornică, ci ca de una în care științele nu se lipeau de el: note mici și teribilism. Or, privilegiul sau reputația unei instituții nu vor înlocui niciodată înclinațiile pe care trebuie să le urmărească și să le urmeze fiecare pentru a continua cu o minimă bucurie pe calea maturizării. După clasa a V-a, Daniel Cauia își urmează studiile la Liceul Academic de Arte Plastice Igor Vieru.
Gravând, Daniel, de fapt, distruge, adaptează și face dreptate propriei memorii, în ciuda caracterului fix și inflexibil al pozelor. Mai mult decât atât, el răspunde celebrelor admonestări profesorale ca: nu umbla cu paiele în cap! În lucrarea Cu paiele în cap, acesta își căptușește personajul cu paie și dă substanță unui monstru a cărui devenire lumea vrea deobicei s-o anuleze. Anume a aceluia care umblă cu paiele în cap, cel născător de incendii și belele. Arta fiind considerată în general o posibilă belea.
Prietenul acestuia din urmă, alt monstru: Iepurele – este cel care vine să ofere un centru expoziției prin masca, sabia sa de lemn și tronul miniatural, devenit între timp loc de șters pantofii la intrarea în casă. D.C. reia motivele și le conferă magia inițială. În De la școală acasă – îi vezi pe aceștia doi în mijlocul unui gang plin de graffiti – un Donnie Darko & un Om-de-paie care și-a redobândit inima și acum își declară lumea posibilă! Ca niște adevărați regi ai sălbătăciunilor – ar zice Sendak – ei vin să îmblânzească terorile și umbrele necunoscutului.
În altă ordine de idei, această expoziție este un omagiu discret adus familiei și copilăriei – perioadei de formare a micului monstru-apărător al oazei de fericire și blândețe din mijlocul unor ani sălbatici și violenți. (Dumitru D. Galupa)
Evenimentul va avea loc pe 12 decembrie, începând cu ora 19:00, la galeria PLAI, situată pe strada Al. Pușkin 39. Expoziția este curatoriată de Dorin Nebunu, iar intrarea la vernisaj este liberă.
Program de vizitare: 12 decembrie – 4 ianuarie, între orele 12:00 și 20:00. Duminică și luni, galeria este închisă.
Începând cu 13 decembrie, intrarea va fi 50 lei.
