Ar trebui să sun la ambulanță? Sau ar fi bine să mai aștept un pic?
Telefonul de pe care tastez de la ora optsprezece îmi pune tot mai multă presiune pe încheieturile mâinilor, în timp ce omul de lângă mine se chinuie să adoarmă. Deschide ocazional ochii și se uită în jur întrebător și îngrijorat. N-a mai dormit de patru nopți și pot să-i disting pupilele dilatate și privirea pierdută prin întunericul nopții de fiecare dată când se trezește din reprizele scurte de maxim douăzeci de minute de ațipit superficial.
Stăm amândoi pe patul din dormitorul lui, eu sprijinită cu o pernă de perete, el întins lângă mine. E trecut de miezul nopții, iar draperiile trase ne păzesc de luminile orașului în timp ce prin geamul rabatat intră aerul fierbinte de afară la pachet cu toți țânțarii cartierului.
Pe Mihai l-am cunoscut în urmă cu doi ani și ne-am început relația un an mai târziu. Mie mi-a plăcut că făcea glume deștepte și că avea părul creț. Lui i-a plăcut că aveam gropițe și că nu îmi era frică să-i spun ce gândesc.
Ne-am simbiozat repejor și am reușit să construim o bulă de relație în care era loc și pentru noi doi împreună, dar și pentru fiecare separat, cu toate grijile, problemele, și viețile personale. După un an am început să discutăm despre mutat împreună, copii și casă la marginea orașului.
Tot după un an a venit să-mi spună că l-a văzut pe Dumnezeu și că se gândește să renunțe la tot și să plece în misiunea de a-i propovădui cuvântul.
– Poftim? îi zic, și îmi încrunt sprâncenele, încercând să-mi dau seama dacă glumește sau e serios.
– M-am gândit și cred că trebuie să lăsăm tot ce avem și să plecăm cu biserica. O să aibă ei grijă de noi.
În continuare nu știu dacă e serios sau nu. E agitat și pare îngrijorat. Își mută privirea rapid dintr-un colț al camerei în altul și alternează cu momente în care mă privește fix, cu ochii sticloși și ușor înfundați în cap, înconjurat de cearcănele care trădează câteva nopți pierdute și greu recuperate.
– Cred că știi deja despre ce vorbesc, așa-i? mă întreabă cu speranță în voce.
– Nu, îi spun pe un ton ferm și îngrijorat.
– Ba da. Cred că mă testezi. Cred că știi exact prin ce trec și despre ce vorbesc. O simți, sunt sigur că simți și tu ce se întâmplă.
N-am știut ce să-i răspund. Nici atunci și nici în următoarea lună în care ideile și iluziile psihotice combinate cu idei haotice și dezorganizate i-au acaparat mintea și viața. Știam că ceva nu e în regulă cu felul în care gândește. Că s-a creat un switch care nu e normal și că e nevoie de un specialist care să spună cât de anormal e.
Mihai nu a vrut să vadă niciun specialist, cum probabil n-ar vrea niciunul dintre noi dacă ar afla, mâine, că tot ce crede și gândește e discutabil și ar putea demonstra o sensibilitate psihică.
Lângă mine, Mihai începe să se agite. Se întoarce de pe o parte pe alta, se ridică, încearcă să respire. Îmi spune că e îngrijorat de faptul că o să se întâmple ceva rău. Că stelele dispar de pe cer și că planeta moare. Că extratereștrii sunt printre noi și că n-ar fi rău să ies și eu, la fel ca el, de sub mrejele Matrixului în care este evident că trăim.
Îi ofer niște apă și încerc să-l liniștesc în timp ce cântăresc gravitatea situației și opțiunile pe care le am. Oare ar trebui să sun la ambulanță? Sau ar fi bine să mai aștept un pic?
– Cred că știu care e răspunsul, îmi zice brusc.
– Care?
– Să ne uităm mai mult în oglinzi.
Tac și îl iau în brațe. Îi amintesc din nou că n-a dormit de mult timp și că mi-e greu să urmăresc ce zice.
Pe net scrie că atunci când o persoană este psihotică este bine să îi validezi sentimentele fără să îi validezi psihoza sau ideile. Îmi adun toată experiența de client în terapie și toate sugestiile lui ChatGPT pe subiect și încerc să creez o punte de încredere între noi.
– E normal să te simți agitat și speriat, îi zic. Nu ai mai dormit de multe zile.
„Ar trebui să suni la ambulanță. O să vină cu poliția, cel mai probabil, în caz că devine violent. Dar o să-l ia și o să-l ducă la spital și acolo îl internează. O să-l țină pe pastile și măcar știi o treabă, în maxim o săptămână îl externează. S-ar putea să fie traumatizant, dar când o să se simtă mai bine o să-ți mulțumească.” Asta e mesajul audio pe care l-am ascultat în urmă cu câteva ore și care acum îmi bântuie gândurile.
Îl întreb pe Mihai dacă ar fi dispus să meargă cu mine la medic sau dacă vrea să îi facem rost de o pastilă pentru somn. Mă refuză iritat. Îl rog să mai încerce să doarmă un pic și îi repet că e normal să fie stresat după atât de multe nopți nedormite.
S-ar putea să fie traumatizant…
S-ar putea să fie traumatizant.
O să vină cu poliția și cu medicii.
Dacă devine agresiv o să-l imobilizeze.
Îmi repet lucrurile astea în gând. Ce înseamnă traumatizant? Cât de traumatizant? Există mai traumatizant și mai puțin traumatizant? Știu situația din spitalele de psihiatrie din România mai degrabă din bancurile și glumele cu Obregia decât din vreo informație oficială, dar nu pot să-mi imaginez că ar fi bine.
Tot sistemul medical românesc e pe butuci și asta știu din știrile constant tragice despre câte un medic condamnat sau un spital ars. La fel de multe știu și de la toți prietenii rezidenți care au fost înjurați și înjosiți ani la rând fără umanitate de medicii specialiști din spitalele care ar trebui să ne
salveze. E statistic imposibil ca experiența dintr-un spital psihiatric să fie mai bună. Mai ales pentru un pacient necompliant și cu frică de doctori și pastile cum e Mihai.
N-am cum să sun la ambulanță. Nu pot, nu vreau, mi-e frică.
Mi-e frică pentru siguranța mea – dacă începe să devină agresiv?
Mi-e frică pentru el – dacă îl leagă sau îl abuzează?
Și peste toate astea mi-e frică de faptul că o să iau o decizie greșită. Dacă aștept prea mult? Dacă nu aștept suficient?
În 29 de ani de viață n-am avut de luat vreo decizie mai complicată și nici pe departe cu la fel de mult impact.
Am pe umeri, în cap și în chat-ul de la Facebook două voci.
„Cât mai ai de gând să aștepți? Cred că e momentul să suni la ambulanță.” Asta e toată familia lui care mă împinge să iau o decizie pentru ei. De la sute de kilometri distanță nu pot decât să pună presiune pe mine și să promită că mă ajută cu bani. Dar eu n-am nevoie nici de bani, nici de presiune.
„Adu-i aminte să se conecteze la corp. Încearcă să faci niște exerciții de mișcare și de respirație cu el. La spital chiar e traumatizant și ar fi ideal să meargă acolo pe picioarele lui, calm.” Vocea asta mă ajută și tind să mă aplec spre ea mai mult. Vine de la cineva care lucrează în spitalul de psihiatrie Cluj și care încearcă să mă ghideze prin proces. Urgențele psihiatrice sunt diferite de urgențele normale? Care e procedura de internare? Ce doctori sunt de gardă? Ce să fac?
Ceasul de la telefon arată ora 1:45. Sunt și eu trează de aproape 24 de ore și tot de atâtea mă lupt cu psihoza din ce în ce mai gravă a lui Mihai.
Nu am cum să sun la ambulanță, nu pot, nu vreau, mi-e frică.
Verific din nou simptomele: e anxios, dar e totuși calm. Vorbește puțin, iar când o face aruncă întrebări îngrijorate legate de stele și planetă. E mai degrabă inert și speriat, dar reușesc să-l scot din propriile frici când îi propun să respirăm adânc împreună sau când povestim mărunțișuri din viața de zi cu zi.
– De ce nu pot să dorm? mă întreabă pe un ton îndurerat.
– Nu știu… Nu vrei să mergem la doctor să aflăm?
Nu zice nimic.
Continui să-mi cântăresc opțiunile în gând: dacă sun la ambulanță risc să pierd raportul de încredere cu el. Dacă e calm, e posibil să nu-l ia la spital. Dacă nu e calm, e posibil să-l bruscheze. Și oricum e lipit de mine de peste șase ore. Nu știu cum mă pot scuza pentru un apel la ambulanță. Dacă mă aude și devine atunci violent?
Mi-e frică să iau o decizie prea târziu. Ceva îmi spune să aștept. O fi frica? O fi intuiția?
Mă doare foarte tare capul și nu pot să adorm.
– Hai să mergem dimineață la doctor, ce zici? îi spun pe cel mai calm ton pe care îl pot avea.
– Crezi că o să mă închidă?
– Nu o să te închidă, o să te ajute să dormi.
Între noi e întuneric și nu se vede decât lumina de la laptopul pe care nu l-a mai deschis de o lună.
– Cred că am nevoie de ajutor…
– Vrei să ne îmbrăcăm să mergem la spital?
– O să fii cu mine?
– O să fiu!
Nu zice nimic.
– Am nevoie să fiu singur un pic, mă duc pe balcon.
Se ridică din pat iar eu mă abțin să nu plâng. Tremur de foame, agitație și nesomn. Îi ascult pașii prin casă și încerc să fiu atentă să nu iasă pe balcon. Cu toate astea, nu mă mișc din pat. Știu că trebuie să-l supraveghez, dar încerc să-i dau spațiu. Fiecare oră care trece îmi mai întinde un pic răbdarea și îmi dă spațiu să mă afund în frica deciziei care e de luat. Vreau să fie bine, să-i fie bine. Dar cum?
– M-am gândit. Cred că am nevoie de ajutor.
Mă trezesc din cele cinci minute ațipite la ora 5 și aproape sar din pat. Nu-mi vine să cred ce aud. Mihai, care zilele trecute a vrut să vomite o pastilă de melatonină din teama de a nu fi otrăvit, are un pic de încredere. Vrea la spital. Decizia e luată. Toată răbdarea validată.
– Mă doare capul și nu pot să adorm. Mi-e rău de la nesomn. Promiți că n-o să se întâmple nimic rău?
– Promit, îi spun, cu o voce care vrea să ascundă mixul de nesiguranță în promisiunea făcută și lacrimile pe care mi le suprim.
Uberul ne duce în aerul dimineții până la urgențele psihiatrice unde medicul îi prescrie pastile de somn și vizita urgentă la psihiatru, dar nu îl internează. Eu plâng de ușurarea deciziei, el de ușurarea faptului că o să poată, în sfârșit, să doarmă, chiar dacă riscă să intre înapoi în Matrix. Am avut dreptate de data asta. Rabdarea a prevalat.
– Cred că trebuie să stabilim niște limite între noi. Îmi zice în prima seară de luat pastila. E important să stabilim ce decizii poți și ce decizii nu poți să iei pentru mine. Dar în sfârșit pot să adorm, așa că-ți mulțumesc.
Mihai adoarme pentru prima dată în aproape cinci zile și, pentru prima dată în ultima lună, reușesc să adorm și eu liniștită lângă el.
Autoare: Andreea Tilibașa
