Povestea unei lupte cu singurătatea și depresia
„Câți pot plăti 800 de lei pentru o ședință?”
„Am 22. De fapt, 22 de ani trecuți de jumătate. Pot să spun că sunt mai aproape de 23”, își începe istoria Cristina, o tânără cu un păr scăldat în miere, pe care-l dă tot timpul după urechi. Se oprește câteva clipe, după care râde timid. „Am preluat asta de la bunica. Numai ea spune că merge deja spre 77, a doua zi după ce a împlinit 76”, explică ea.
Cristina a crescut cu bunica și mătușa, după ce părinții ei n-au putut avea grijă de ea. A avut o copilărie grea, cu urmări pe care le resimte și acum. Iar motivul pentru care ne-am întâlnit a fost să discutăm despre sănătatea mintală și despre ce faci cu depresia atunci când n-ai bani de psiholog.
Cristina a fost diagnosticată cu „depresie moderată” pe 27 iunie 2024. „Era o zi de joi. După două luni în care nu mai știam ce-i cu mine, m-am simțit fericită și liniștită. Aveam problema în față și atunci știam cu ce trebuie să lucrez, iar pentru o persoană care nu a avut siguranță în familie este foarte important să dețină controlul”, spune ea.
Cristina a fost diagnosticată cu „depresie moderată” pe 27 iunie 2024. „Era o zi de joi. După două luni în care nu mai știam ce-i cu mine, m-am simțit fericită și liniștită. Aveam problema în față și atunci știam cu ce trebuie să lucrez, iar pentru o persoană care nu a avut siguranță în familie este foarte important să dețină controlul”, spune ea.
„Singură printre ai mei”
Cristina își poartă copilăria ca o valiză uzată de amintiri, plină de schimbări, durere și singurătate. „Mereu mă simțeam singură printre ai mei. Ei nu știau să-și manifeste grija lor cu blândețe, dar cu varga trasă peste mâini”, povestește tânăra.
S-a născut într-un sat din raionul Râșcani, iar la șapte ani, după vacanța de vară petrecută la bunica în satul vecin, acolo a și rămas. Mama ei avea probleme de sănătate, tatăl începuse să consume tot mai mult alcool, iar fratele mai mare era preocupat de propria adolescență. „M-au dus la bunica din Pârjota, un sat la cinci kilometri distanță de casă, unde puteai ajunge pe jos. Parcurgerea acestui drum îmi lua mai mult timp, că aveam pași mici”, spune ea.
S-a născut într-un sat din raionul Râșcani, iar la șapte ani, după vacanța de vară petrecută la bunica în satul vecin, acolo a și rămas. Mama ei avea probleme de sănătate, tatăl începuse să consume tot mai mult alcool, iar fratele mai mare era preocupat de propria adolescență. „M-au dus la bunica din Pârjota, un sat la cinci kilometri distanță de casă, unde puteai ajunge pe jos. Parcurgerea acestui drum îmi lua mai mult timp, că aveam pași mici”, spune ea.
Acum își amintește cu drag de cei doi ani petrecuți în casa bunicii. „Eram fericită acolo.” Bunica însă îi spunea că e rușine să stea prea mult de vorbă cu vecinul adult, că e rușine să asculți poveștile din mahala.
„Așa știa bunica să-mi spună că-și face griji pentru mine. Însă acest cuvânt mă urmărește și acum. Îmi e rușine când cineva își pironește privirea asupra mea, îmi e rușine când cineva îmi încalcă drepturile sau limitele, îmi e rușine când plac și când obțin anumite reușite…”.
„Așa știa bunica să-mi spună că-și face griji pentru mine. Însă acest cuvânt mă urmărește și acum. Îmi e rușine când cineva își pironește privirea asupra mea, îmi e rușine când cineva îmi încalcă drepturile sau limitele, îmi e rușine când plac și când obțin anumite reușite…”.
Șase lovituri pentru nota șase
La 9 ani, Cristina a ajuns în casa mătușii, sora mai mică a mamei. Acolo a primit o cameră doar pentru ea, mâncare, disciplină, dar și lovituri cu nuiaua peste mâini, pentru fiecare notă rea. „Îmi era frică de orice notă de șapte. Lucrul cel mai dureros era când îmi spunea să-mi aleg singură varga cu care ulterior mă lovea… Pentru șase la matematică am primit șase lovituri”, își amintește ea. Cu toate acestea, Cristina, de fiecare dată, se grăbește să găsească o justificare fiecăruia, ca să poată trece mai ușor peste ceea ce încă o mai doare.
Spune că nu s-a simțit niciodată membră a acelei familii. Iar la părinți mergea pentru câteva săptămâni în vacanța de vară. „În timp ce alți copii mergeau vara la rude și la bunici, eu mergeam la părinții care erau în satul vecin”.
Singurul elev fără tată
La puțin timp tatăl Cristinei a murit, din cauza problemelor de sănătate. Spune că el era unul dintre puținii oameni care o înțelegeau. Profesoara de istorie și bibliotecara au fost singurele care i-au oferit îmbrățișarea de care ducea lipsă după moartea tatălui. „Nu aveam niciun coleg în clasă care să-și fi pierdut vreun părinte. Iar eu aveam 12 ani și m-am simțit mai singură ca niciodată”, își amintește Cristina.
Când nu găsea spațiu emoțional în familie, Cristina se lipea cu capul de peretele plin cu icoane din casa mătușii și șoptea: „Tăticule, ia-mă la tine!”. Spune că atunci a fost și prima dată când s-a gândit la moarte. „Dar am renunțat destul de repede, pentru că voiam să trăiesc, însă singurătatea mă durea atât de tare… Și mama și fratele, cu siguranță, au trecut prin acest doliu, dar cumva o făceam cu toții separat, fără să ne vorbim sau susținem.”
Când nu găsea spațiu emoțional în familie, Cristina se lipea cu capul de peretele plin cu icoane din casa mătușii și șoptea: „Tăticule, ia-mă la tine!”. Spune că atunci a fost și prima dată când s-a gândit la moarte. „Dar am renunțat destul de repede, pentru că voiam să trăiesc, însă singurătatea mă durea atât de tare… Și mama și fratele, cu siguranță, au trecut prin acest doliu, dar cumva o făceam cu toții separat, fără să ne vorbim sau susținem.”
Ulterior, în familia mătușii a apărut un copil biologic. „Atunci am văzut că totuși avea în ea rezerva ceea de afecțiune, pe care mie nu mi-a dat-o…”, spune Cristina.
La 18 ani și-a umplut valiza cu haine, a acceptat 2800 de lei de la rude și a plecat spre Chișinău.
La 18 ani și-a umplut valiza cu haine, a acceptat 2800 de lei de la rude și a plecat spre Chișinău.
Primele ședințe de psihoterapie
La 19 ani a mers pentru prima dată la psiholog. Era un centru de sănătate mintală pentru tineri, unde puteai beneficia de ședințe gratuite. „În timpul ședințelor mă simțeam bine, pentru că eram încurajată și lăudată, dar anxietatea îmi revenea când mergeam acasă, unde mă cufundam în singurătatea pe care mi-am impus-o”, povestește ea.
„Când mă prezint, spun că nu am studii superioare, deși m-am înscris la două facultăți: prima a fost cea de Psihologie, iar a doua de Relații Internaționale. Am renunțat pentru că trebuia să muncesc, nu puteam aștepta sprijinul alor mei”, explică ea.
„Când mă prezint, spun că nu am studii superioare, deși m-am înscris la două facultăți: prima a fost cea de Psihologie, iar a doua de Relații Internaționale. Am renunțat pentru că trebuia să muncesc, nu puteam aștepta sprijinul alor mei”, explică ea.
A făcut ședințe și cu psihoterapeuți, pentru care a plătit singură, cu întârziere. Apoi, a beneficiat de ședințele de psihoterapie achitate de organizația unde lucra cu copiii refugiaților. „Așa am făcut aproape doi ani de terapie pentru care nu am plătit eu. Dacă la început eram fragilă și rănită, după aceste ședințe m-am simțit eliberată, am învățat să cer ajutor și să dau semnal de alarmă când simțeam că ceva nu e în regulă cu mine…”, spune ea.
„Mă gândeam că deja sunt bine”
Gândul la moarte îi trecea câteodată prin minte, apoi se pierdea într-un „nicăieri” și „niciodată”. „Mă gândeam că deja sunt bine, până în această primăvară. Au fost două luni în care nu știam ce-i cu mine. Mă trezeam înaintea zorilor și începeam să scâncesc în întuneric, ca să nu mă audă nimeni. Eram ca un animal pierdut, fără să știu de ce mă simțeam așa… Deși acum, când povestesc pare bizar și actoricesc, dar e insuportabil de greu când asta se petrece în capul tău și n-ai cum să scoți și arunci aceste gânduri”, povestește Cristina. Atunci s-a adresat la un psihiatru. „M-am panicat. Dacă psihicul meu cedează, din mine ce rămâne?”, recunoaște tânăra.
Diagnosticul scris pe foaie i-a permis să respire. «Problema identificată este pe jumătate rezolvată», s-a încurajat ea, grăbindu-și pașii spre casă.
A răscolit internetul, a lipit pe ușa frigiderului lista de acțiuni pe care trebuie să le facă. Și-a construit o rutină, care să nu-i permită să se izoleze și s-a înconjurat de oameni care o vor chema la o plimbare sau la o porție de paste, ca să o asculte și să-i spună că nu este singură. „Încerc să-mi animez viața, deși sunt stoarsă de orice energie. Dar nimeni nu a zis că este ușor să ai depresie, chiar și dacă aceasta e moderată”, adaugă ea.
A răscolit internetul, a lipit pe ușa frigiderului lista de acțiuni pe care trebuie să le facă. Și-a construit o rutină, care să nu-i permită să se izoleze și s-a înconjurat de oameni care o vor chema la o plimbare sau la o porție de paste, ca să o asculte și să-i spună că nu este singură. „Încerc să-mi animez viața, deși sunt stoarsă de orice energie. Dar nimeni nu a zis că este ușor să ai depresie, chiar și dacă aceasta e moderată”, adaugă ea.
Terapia în grup, o soluție
Cristina vorbește despre depresia ei numind-o „problema mea de sănătate”. Așa îi este mai ușor să-și imagineze că este acceptată de societate, fără a fi blamată.
Nu se grăbește să ia antidepresantele prescrise de psihiatru. Pentru început vrea să facă mai multe ședințe cu psihoterapeutul. Însă, din cauza lipsei unui loc de muncă nu poate să-și permită să facă ședințe individuale. „Ședințele la psihoterapeut sunt destul de scumpe. Câți oameni vor avea să plătească până la 800 de lei pentru o ședință, chiar dacă acestea sunt eficiente?”, se întreabă Cristina.
Nu se grăbește să ia antidepresantele prescrise de psihiatru. Pentru început vrea să facă mai multe ședințe cu psihoterapeutul. Însă, din cauza lipsei unui loc de muncă nu poate să-și permită să facă ședințe individuale. „Ședințele la psihoterapeut sunt destul de scumpe. Câți oameni vor avea să plătească până la 800 de lei pentru o ședință, chiar dacă acestea sunt eficiente?”, se întreabă Cristina.
Am discutat cu Victoria Condrat, managera locală a proiectului moldo-elvețian MENSANA, despre organizațiile la care se pot adresa persoanele cu tulburări mintale sau de comportament, pentru a primi sprijin psihologic gratuit. Potrivit Victoriei, în primul rând, persoanele pot merge la Centrele Comunitare pentru o evaluare psihologică cu scop de diagnostic (psihodiagnostic), dar și de consiliere psihologică, iar numărul ședințelor individuale este determinat de specialist, în funcție de volumul de lucru. Aceste servicii sunt acoperite de fondurile de asigurare obligatorie de asistență medicală. De asemenea, o parte din medicamente prescrise de către specialiști sunt eliberate gratuit din cadrul Programul național privind sănătatea mintală pentru anii 2023-2027.
„Pe lângă suportul oferit la aceste Centre, există grupuri de suport și consiliere în cadrul Centrelor de Sănătate Prietenoase Tinerilor (Youth Klinik), care oferă un mediu sigur de susținere pentru tineri. Pe lângă acestea, există ONG-uri naționale și internaționale care pot ajuta în acest sens. De exemplu, Asociația „La Strada” și Linia Verde pentru Viață oferă servicii de suport și consiliere. Aceste organizații sunt dedicate să ajute persoanele aflate în dificultate și pot fi o resursă valoroasă”, menționează Victoria Condrat.
De asemenea, ea spune că de multe ori numărul specialiștilor este limitat, de aceea este dificil să facă față tuturor solicitărilor. În acest sens, de mare ajutor sunt beneficiarii care se implică în inițiativele de sprijin. „Un exemplu foarte bun este Centrul Comunitar de Sănătate Mintală Botanica, unde ședințele de terapie în grup se organizează cu implicarea activă a beneficiarilor”, completează specialista.
„Pe lângă suportul oferit la aceste Centre, există grupuri de suport și consiliere în cadrul Centrelor de Sănătate Prietenoase Tinerilor (Youth Klinik), care oferă un mediu sigur de susținere pentru tineri. Pe lângă acestea, există ONG-uri naționale și internaționale care pot ajuta în acest sens. De exemplu, Asociația „La Strada” și Linia Verde pentru Viață oferă servicii de suport și consiliere. Aceste organizații sunt dedicate să ajute persoanele aflate în dificultate și pot fi o resursă valoroasă”, menționează Victoria Condrat.
De asemenea, ea spune că de multe ori numărul specialiștilor este limitat, de aceea este dificil să facă față tuturor solicitărilor. În acest sens, de mare ajutor sunt beneficiarii care se implică în inițiativele de sprijin. „Un exemplu foarte bun este Centrul Comunitar de Sănătate Mintală Botanica, unde ședințele de terapie în grup se organizează cu implicarea activă a beneficiarilor”, completează specialista.
O soluție pe care a găsit-o Cristina a fost să meargă la ședințele de terapie în grup gratuite organizate la Centrul Comunitar de Sănătate Mintală Botanica, unde într-o după amiază de sâmbătă a vorbit cu alte 20 de persoane despre impunerea limitelor personale și luarea deciziilor. „Nu e la fel ca o ședință individuală, dar tot poți lua vreo 40% de lucruri utile pentru tine. Nu trebuie să uităm că și persoanele depresive pot fi piloni de sprijin unii pentru alții”, constată tânăra.
„Nu vreau să tac”
Gândurile de suicid sunt tot mai frecvente, însă încearcă să le alunge ca pe niște muști sâcâitoare. Se concentrează pe respirație, până simte că gândurile i se limpezesc, iar neliniștea apăsătoare o lasă încet.
Statisticile mondiale arată că numărul celor care se sinucid depășește uneori dublu, alteori triplu, cazurile de omor sau de deces în urma accidentelor rutiere. „Câte instituții de stat se ocupă de cei care aleg să se omoare singuri? Câte instituții oferă sprijin persoanelor depresive? Depresia continuă să fie văzută ca un subiect tabu sau ceva de care poți râde și să spui cu nonșalanță că are să treacă… Asta în timp ce undeva în propria casă, în spatele curții sau în școală se sinucide un preot, un tată care nu are dreptul să se plângă pentru că e bărbat sau directoarea unei școli pentru că este blamată… De aceea nu vreau să tac despre această problemă atât de sensibilă a societății”, spune tânăra.
Statisticile mondiale arată că numărul celor care se sinucid depășește uneori dublu, alteori triplu, cazurile de omor sau de deces în urma accidentelor rutiere. „Câte instituții de stat se ocupă de cei care aleg să se omoare singuri? Câte instituții oferă sprijin persoanelor depresive? Depresia continuă să fie văzută ca un subiect tabu sau ceva de care poți râde și să spui cu nonșalanță că are să treacă… Asta în timp ce undeva în propria casă, în spatele curții sau în școală se sinucide un preot, un tată care nu are dreptul să se plângă pentru că e bărbat sau directoarea unei școli pentru că este blamată… De aceea nu vreau să tac despre această problemă atât de sensibilă a societății”, spune tânăra.
Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, circa 280 de milioane de oameni din întreaga lume au fost diagnosticate cu depresie și circa 700 000 de persoane s-au sinucis. Datele prezentate de Biroul Național de Statistică, în anul 2023 arată că 281 de persoane de la noi s-au sinucis, majoritatea fiind bărbați. Numărul este într-o ușoară descreștere comparativ cu anul 2022, când și-au pus capăt zilelor 366 de persoane.
Conform Organizației Mondiale a Sănătății, sănătatea și bunăstarea mintală sunt influențate de un spectru larg de factori. Poate fi vorba de predispozițiile genetice, dar și de circumstanțele sociale și mediul în care trăiesc oamenii. Deseori, problemele de sănătate mintală sunt cauzate de factori externi cum ar fi abuzul, divorțul, doliul sau circumstanțe generale: sărăcia, instabilitatea, migrația, conflictele militare, etc.
Conform Organizației Mondiale a Sănătății, sănătatea și bunăstarea mintală sunt influențate de un spectru larg de factori. Poate fi vorba de predispozițiile genetice, dar și de circumstanțele sociale și mediul în care trăiesc oamenii. Deseori, problemele de sănătate mintală sunt cauzate de factori externi cum ar fi abuzul, divorțul, doliul sau circumstanțe generale: sărăcia, instabilitatea, migrația, conflictele militare, etc.
În toți acești patru ani departe de casă, Cristina își vizitează periodic familia. „Aș vrea să merg doar la bunica, dar așa cum toți locuiesc tare aproape nu vreau să-i ofensez… Însă simt că între noi s-a format o prăpastie și mai mare”, adaugă ea.
Mama Cristinei încă nu a învățat să-și asculte fiica când aceasta îi spune că se simte neputincioasă. „«Ia-te în mâini!» îmi repetă mama în telefon și repede găsește motiv pentru care să întrerupă apelul când mă aude plângând în receptor. Mă abandonează mereu așa”, suspină tânăra, în timp ce o furtună i se scaldă în ochii verzi.
Mama Cristinei încă nu a învățat să-și asculte fiica când aceasta îi spune că se simte neputincioasă. „«Ia-te în mâini!» îmi repetă mama în telefon și repede găsește motiv pentru care să întrerupă apelul când mă aude plângând în receptor. Mă abandonează mereu așa”, suspină tânăra, în timp ce o furtună i se scaldă în ochii verzi.
«Ia-te în mâini!» nu ajută
În astfel de situații, cel mai mare sprijin pentru o persoană anxioasă sau depresivă, spune din propria experiență Cristina, este să nu se simtă singură. „Mie mi-ar prinde bine mesajul: «Eu sunt mereu aici, pentru tine. Apelează oricând ai nevoie». Asta ca să am siguranța că nu voi fi exclusă pentru felul în care mă simt acum. Iar fraza: «Ia-te în mâini!» nu ajută”, explică tânăra.
Acum, când o mai invadează gândurile despre moarte înainte de apariția zorilor, își amintește de cele patru plante pe care le crește în apartamentul mic și tăcut. Orhideea, feriga și lilia se descurcă chiar și dacă sunt îngrijite de străini, în schimb ficusul Cristinei este cel mai sensibil. „Este tot atât de fragil ca și mine. A murit de cinci ori, dar și-a revenit ulterior… Mă simt responsabilă de aceste plante. Iar atunci când simt că nu mai sunt eu și că aș putea trece cumva la acțiuni nesăbuite mă gândesc cui aș putea să le las, ca să fie bine? Și cine va ști să îngrijească corect ficusul meu capricios, căruia nu-i place când frunzele îi sunt stropite, dar nu șterse cu un disc de vată umedă?”, se pune pe gânduri tânăra.
Acum, când o mai invadează gândurile despre moarte înainte de apariția zorilor, își amintește de cele patru plante pe care le crește în apartamentul mic și tăcut. Orhideea, feriga și lilia se descurcă chiar și dacă sunt îngrijite de străini, în schimb ficusul Cristinei este cel mai sensibil. „Este tot atât de fragil ca și mine. A murit de cinci ori, dar și-a revenit ulterior… Mă simt responsabilă de aceste plante. Iar atunci când simt că nu mai sunt eu și că aș putea trece cumva la acțiuni nesăbuite mă gândesc cui aș putea să le las, ca să fie bine? Și cine va ști să îngrijească corect ficusul meu capricios, căruia nu-i place când frunzele îi sunt stropite, dar nu șterse cu un disc de vată umedă?”, se pune pe gânduri tânăra.
Începând cu anul 2014, în Republica Moldova au fost deschise 40 de Centre Comunitare de Sănătate Mintală în toate raioanele și municipiile din țară. La aceste Centre poate veni orice persoană, cu viza de reședință din acea zonă, în cazul în care are tulburări mintale sau de comportament. Acolo, persoana poate solicita consiliere psihologică și suport de reabilitare psihosocială gratuită și confidențială.
Cum te poți adresa după ajutor psihologic?
Cum te poți adresa după ajutor psihologic?
- Povestești despre simptomele pe care le ai medicului de familie. Acesta poate să-ți prescrie un tratament sau, în caz de necesitate, să îți dea o îndreptare la Centru Comunitar de Sănătate Mintală din apropiere.
- Solicită o programare la cel mai apropiat Centru Comunitar de Sănătate Mintală direct prin telefon, în baza vizei de reședință, iar aici poți găsi datele de contact ale acestor Centre.
Pentru Cristina, acum, viitorul pare aproape. Nu are resurse pentru planuri mărețe și de durată. De aceea, în următoarele săptămâni își propune să meargă la ședințele de grup și să-și găsească un loc de muncă care să-i ofere independența financiară.
Text și fotografii de Tatiana Beghiu
Editare de Anastasia Condruc
