Prima dată când am cules numărul Serviciului Protecția Copilului a fost extrem de înfricoșător. Am stat aproape două săptămâni pe gânduri dacă să o fac sau nu. Nu aveam nici somn, nici foame, nici liniște, nimic. Tot ce simțeam era imensa povară a responsabilității de a fi adultul care face primul pas în denunțarea abuzului trăit de nepotul meu mezin. În capul meu răsuna încontinuu același gând: sora mea nu îmi va ierta asta niciodată. Sora mea nu îmi va ierta asta niciodată. Sora mea nu îmi va ierta asta niciodată. Uneori, în acest neîntrerupt lanț al acelorași cuvinte, din colțul cel mai întunecat al minții mele, răzbătea totuși o voce abruptă, care îmi spunea: „Trebuie să ripostezi, Catea”.
A riposta. Dicționarul Explicativ al Limbii Române explică acest termen prin „a răspunde în contradictoriu, a replica prompt și cu energie”. Adițional: „a lua atitudine împotriva unei nedreptăți”; „a răspunde unui atac al adversarului (într-o luptă, într-o întrecere sportivă)”. E oarecum ironic atunci când trebuie să ripostezi abuzului din partea unui membru al familiei, pentru că el/ea nu este adversar. Nu ar trebui să fie adversar, iar „acasă” nu ar trebui să fie un teren de luptă. Și totuși, în copilărie și adolescență am trăit alături de un adversar, iar „acasă” era un teren de luptă. Tatăl meu era adversarul.
Memoria mea nu a păstrat la suprafață amintirile de confruntare cu adversarul copilăriei și adolescenței mele. Oricât aș încerca, nu pot să-mi amintesc decât o singură scenă în care tata mă trage de păr în camera mea. Celelalte detalii nu le pot distinge – o fi fost una din multele certuri pe care le începea când era băut și se transforma într-un monstru – așa că mare diferență nu face.
Purtam păr lung pe atunci, pentru că așa se cuvenea. Așa îmi zicea maică-mea, căreia așa i-a spus mama ei. Părul lung este ceea ce face o fetiță frumoasă, zicea mama. Când ieșeam afară la plimbare, îl lăsam liber, pe spate. Acasă însă prindeam părul în coadă, ca să nu mă încurce la treburile casnice, la citit și la scris în timp ce-mi făceam temele, la văzut clar oamenii din jurul meu. Așa că lui tata i-a fost ușor să mă tragă de păr. Probabil, încercam să fug de el, și singura metodă de a mă înșfăca a fost să mă tragă de părul prins în coadă.
Nu mai țin minte ce vârstă aveam când am aflat minunățiile de care este capabil creierul uman. Să fi fost în vreun articol din ziarul „Timpul”, la care era abonată bunica și pe care îl citeam pe nerăsuflate atunci când ajungea, vineri după-amiază, în cutia poștală vopsită în verde, scorojită de soare, ploi și zăpezi. Sau poate auzisem la televizor, în vreo emisiune pe canalul meu preferat „Discovery”. Sau chiar la școală, la una din lecțiile de biologie, predate în franceză (învățam în clasă francofonă). Să fi fost începutul lecției despre creierul uman cu un enunț clișeic în franceză „Le cerveau est sans aucun doute l’organe du corps humain le plus fascinant” ceea ce mi-a trezit curiozitatea?
Fascinația mea personală, indiferent de sursa informației, am trăit-o când am aflat despre capacitatea creierului uman de a se proteja de experiențele traumatizante prin „îngroparea” amintirilor despre acele experiențe. E un mecanism de protecție, care, spun psihiatrii, ne ajută să supraviețuim experiențelor traumatizante – abuzul fizic, sexual, psihologic, neglijența, bullyingul, sau calamitățile naturale, accidentele cumplite, războiul. De aceea cred că undeva, în adâncurile subconștientului meu, sunt îngropate mai multe amintiri despre abuzul fizic și emoțional din partea tatălui meu. Numai că eu nu le pot accesa – creierul meu s-a descurcat de minune să mă protejeze de-a lungul anilor. Mă protejează și acum, ținând în continuare acele amintiri dureroase sub zeci de lacăte. Și doar amintirea cum tata m-a tras de păr a reușit cumva să evadeze de acolo.
Cu toate astea, țin minte că în anii copilăriei și ai adolescenței mele mă simțeam singură de tot. Dacă îmi propun să mă scufund în acest sentiment, închid ochii și mă văd pe o scenă de teatru. Lumina reflectoarelor cade doar pe mine, restul personajelor rămânând în întuneric. Reușesc să deslușesc doar sala goală, cu excepția rândului unu, unde un scaun este ocupat. O văd pe maică-mea așezată pe acel scaun, nemișcată. Și eu vreau ca ea să se scoale, să mă ia în brațe și să îmi spună că mă va apăra de adversarul meu. Umbra mea, născută din lumina orbitoare a reflectoarelor, strigă disperată după ajutor, însă gura mea nu se mișcă. Doar lacrimile curg șiroaie pe obraz și mă simt cumplit de singură.
Același sentiment de singurătate absolută l-am citit în ochii nepotului meu, după ce a fost bătut de sora mea. De data asta, eu eram unul din adulții-martori la traumele nepotului meu. Eu eram cea care stă așezată pe un scaun, în sală, iar nepotul meu era protagonistul principal pe scenă. În tăcerea asurzitoare de pe scenă se deslușea, din întuneric, un țipăt disperat. Să fi fost oare psihoterapia pe care o începusem cu câteva luni mai devreme, cea care m-a făcut să mă scol de pe acel scaun de simplă spectatoare și să urc pe scenă? Sau poate furia adunată de-a lungul anilor – un munte imens, căruia îi lipsea doar o scânteie să ardă, până limbile de foc vor ajunge la cer și îl vor mistui până și pe dumnezeul ortodox care a permis abuzurile pe care le-am trăit? Sau era dorința să iau apărarea nepotului meu, pentru că mie nimeni nu mi-a luat apărarea atunci când am avut nevoie și voiam să mă răzbun și pentru nedreptatea pe care am trăit-o? Cert e că, atunci când am decis să sun la Serviciul Protecția Copilului, m-am simțit puternică. Pentru prima dată în viață, simțeam că eu am dreptul să ripostez. Că am puterea să o fac, chiar dacă îmi este frică. Și că dreptatea este de partea noastră, indiferent de ce va urma.
„Because a parent is supposed to protect their child. And I failed. And I want you to know, I know that.”
The Crowded Room, 2023
Autoare: Ecaterina Luțișina
