Eram complet dezbrăcată. Simțeam toate privirile ațintite asupra mea. Bunicul dezgustat, mama extrem de mândră, tata încurcat și speriat, un coleg de muncă interesat, diriginta oripilată, foștii colegi de liceu batjocoritori, vecina, vânzătoare la magazinul din colțul străzii, oarecum curioasă, un unchi îndepărtat ușor amețit.
Păreau că discută aprins, deși era pentru prima dată când se strângeau toți și se cunoșteau. Se străduiau să mă ignore, dar pe pielea mea alergau emoțiile lor ca o herghelie de cai turbați. Toropeala și aburul fierbinte îmi creșteau frecvența cardiacă, iar transpirația mi se prelingea pe gene până simțeam înțepături și lacrimi în ochi. Cu cât clipeam mai des, cu atât apăreau mai mulți cunoscuți, parcă de nicăieri, toți îmbrăcați și inconștienți de căldura sufocantă din încăpere.
Iar eu tremuram și scrâșneam din dinți. Voiam să fug, atât de mult îmi doream să fug de acolo, dar tălpile îmi alunecau pe gresia fierbinte și îmi era aproape imposibil să mă țin pe picioare de față cu toată lumea, darămite să o iau la sănătoasa. Nu aveam nici măcar un mâner metalic de care să mă agăț sau vreo cârpă pe care să o arunc peste mine. Simțeam că-mi pierd tot aerul și că mă dor plămânii de rușine. Dar cum mai puteam să fiu același om după această experiență, chiar de scăpam de acolo? Cum mai puteam să mă privesc în oglindă știind că nu-mi mai cunosc doar eu goliciunea?
M-am trezit brusc, simțindu-mi gura uscată. Cearșafurile erau mototolite și umede, iar aerul din cameră părea greoi și irespirabil. Slăbită, am deschis fereastra și mi-am obișnuit ușor ochii cu întunericul. Un păianjen țesuse o pânză lipicioasă pe sita protectoare. Mirosea a muguri de brad din curtea de lângă, iar din depărtare se auzea vag o cucuvea. M-am întrebat dacă ea visează ziua, în încercarea de a-mi distrage atenția de la apăsarea coșmarului. Apoi, pulsul s-a normalizat, urmând liniștea din noapte. Am realizat că decizia pe care am luat-o și femeia pe care am cunoscut-o cu o zi în urmă îmi vor schimba într-adevăr viața.
Mă întreabă blând de ce am venit la ea, iar eu zâmbesc încurcată, ușor tremurând. Parcă devine din ce în ce mai copleșitoare atmosfera și mă eliberez privind în spatele ei, pe fereastră. Mă concentrez pe claxonul șoferului înfuriat și pe vrabia agitată. O bucată mică de tencuială se clatină pe clădirea alăturată. Lumina îi alunecă printre buclele blonde și o înconjoară. Mi s-au lipit coapsele transpirate de canapea și încerc să-mi încordez mușchii; nu vreau să își dea seama că simt frică. Poate dacă m-aș deschide, măcar un pic, față de ea, aș prinde mai mult curaj să continui. Este o străină, dar pare răbdătoare și dispusă să asculte. Cu toate acestea, poate acum ocup locul altcuiva care ar avea nevoie mai mare de ea și probleme reale. Îmi repet că pot renunța oricând, dacă simt că nu mă ajută discuțiile cu ea. Respir din ce în ce mai ușor. Îmi desfac palmele transpirate și îmi privesc surprinsă degetele lungi și subțiri, aproape transparente în lumina albă a amiezii. Chiar așa, de ce am venit aici?
De ce venim la psiholog?
Bunicul ar spune că rezolvi orice problemă cu un pahar de rachiu. Mama m-ar aștepta la o cafea tare și fierbinte și m-ar strânge în brațe, mirată că nu funcționează. Tata m-ar declara nebună. Tipul de la muncă ar fi flatat dacă ar afla că am amintit de el în ședința de psihoterapie. Diriginta și-ar face semnul crucii și ar fi nemulțumită că îmi fac familia de râs. Foștii colegi de liceu ar fi amuzați dacă ne-am întâlni pe holurile clinicii, oricum eram visătoare, cam tăcută și ciudată de mică. Vecina, vânzătoare la magazinul din colțul străzii, ar fi extrem de curioasă să afle la ce psiholog merg și de ce merg.
De ce alegem să vorbim cu un străin despre noi înșine? Îi spun râzând că am venit pentru că mă simt copleșită de vocile din capul meu. Conștientizez cât de periculos este să afirm în fața psihologului că aud mai multe voci, dar dacă sunt toate ale mele, nu se încadrează la halucinații auditive, nu? Am o voce care mă critică pentru cât de împiedicată sunt, o alta care mă apostrofează pentru fiecare nucă în perete pe care o arunc în mijlocul unor așa-zise conversații civilizate, o alta care mă ceartă că nu am făcut suficient, o alta, înfumurată, care îmi repetă, convinsă, că nu voi reuși.
Și uneori, doar uneori, aud o voce obosită care mă îndeamnă să dorm, pentru că mâine poate va fi o zi mai bună. Îi spun că vreau să îmi cresc stima de sine, că vreau să descopăr ce mi s-a întâmplat de am devenit atât de critică față de mine și că vreau să devin o variantă îmbunătățită pentru viitorii mei copii. Vreau să fiu refugiu pentru copiii mei, cum nu am putut să fiu pentru mine. Vreau să mă pregătesc să îi sprijin în dezvoltarea lor și să învăț să îi înțeleg atunci când ei nu vor avea capacitatea de a se înțelege.
Cu toate că mă simt pe aceeași lungime de undă cu ea, nu pot stăpâni această senzație apăsătoare, de parcă ea m-ar privi pe mine complet dezbrăcată.
Venim la psiholog ca să ne analizăm hainele pe care le-am îmbrăcat încă din copilărie și instinctul de a alege un anume cardigan, fabricat dintr-o lână înțepătoare, care să acopere cele mai urâte părți din noi. Apoi, venim la psiholog ca să învățăm să descoperim alte haine și să îmbrăcăm rochia vaporoasă și colorată, care să ne pună în evidență și să nu ne ascundă. Ne dezbrăcăm de emoții și gânduri, vulnerabili și temători, pentru a dezvolta noi capacități de analiză și înțelegere față de propria persoană. Ne curățăm alte haine vechi și ponosite, pe care am uitat să le purtăm, dar care ne-au ajutat să ne protejăm cândva.
Învățăm să catalogăm și să identificăm scheme de asocieri de culori și materiale, erori de gândire și vestimentații incompatibile. Ne repezim către achiziționarea unor mecanisme de supraviețuire la reducere: subjugare, supunere, sacrificiu de sine și evitarea cu stoicism a tuturor puloverelor care ne-ar putea scoate din zona de confort. Dar psihologul ne redirecționează la timp. Mai mult, alături de îndrumarea unui psiholog specializat în terapie cognitiv-comportamentală, reușim să înlăturăm scenarii înfricoșătoare și imposibile din mințile noastre acoperite pentru mult prea mult timp. Găsim soluții și devenim flexibili. Ne dezbrăcăm de anxietate, respirăm și îmbrăcăm cașmir.
Zâmbesc acum. Continui să merg să discut cu ea de mai bine de doi ani, și de fiecare dată când simt o durere toracică și un nod în gât înainte să îi împărtășesc gânduri intime, îmi amintesc de acel vis din prima noapte, după ce am cunoscut-o. Acel vis în care eram complet dezbrăcată și rușinată de propria persoană. Acel vis în care toți cunoscuții mei mă priveau cu adevărat, numai eu nu. Acel vis pe care l-am avut după ce am mers prima dată la psiholog.
Autoare: Efimia Gîncu
