Ce alegi să-ți cumpărăm, jachetă pentru iarnă sau un Tetris?
Aveam vreo 10 ani și întrebarea m-a paralizat.
Pe la mijlocul anilor ’90, Tetrisul portabil a fost una dintre cele mai dorite jucării pentru copii, adolescenți și adulții mai vioi. O cărămidă sură cu butoane galbene care erau delicios de plăcut de apăsat, Tetrisul a devenit o senzație prin țările post-sovietice. A căzut și familia mea sub farmecul acestui dispozitiv futuristic. Verișorului meu i s-a dăruit un Tetris și curând, de la mic la mare, practic toți din familie ne-am lipit de el ca muștele de banda adezivă. La prima vedere, ecranul Tetrisului dădea aere de calculator folosit la lecțiile de matematică, dar formele pe care le vedeam înăuntru păreau neașteptat de noi și avansate tehnologic.
Cu cât mai obsedată deveneam, cu atât îmi creștea iritarea când venea rândul altuia să se joace cu Tetrisul. Era dispozitivul verișorului meu și, evident, el se juca cu el cel mai des. Unchiul și mătușa mea se prăpădeau și ei în matricea de Tetris cu orele. Douăzeci de ani diferență între vârstele noastre se topeau când îi vedeam cu obrajii îmbujorați și degetele sprintene pe butoane. Din fericire, Tetrisul n-a agățat interesul părinților mei și bunica făcuse cu ochiul spre acest „aparat suspect” doar de vreo două ori înainte de a-și proclama indiferența către el. „Excelent, mai puțină concurență”, analizam eu. Mă lăsam copleșită de Tetris oricând mi se permitea și tânjeam după el în restul timpului. Când mă așeza bunica la dezghiocat fasole, făceam forme de Tetris cu ele. Când spălam vesela, clădeam farfuriile și paharele imaginându-mi matricea electronică. La plivit grădina făceam linii în iarbă perfect orizontale, fix ca în Tetris. Aveam voie sa mă joc cu Tetrisul doar când veneam în vizită la verișorul meu și plecam acasă cu inima zdrobită că mi-am dezlipit degetele de pe butoanele lui.
Nu am avut curajul să împărtășesc cu părinții cât de tare îmi doream un Tetris fiindcă știam că familia mea nu are bani pentru jucării. În primii ani de copilărie îi ceream cu entuziasm lui Moș Crăciun o bicicletă, o jucărie de pluș sau role cu roți într-o linie. Dar, după câțiva ani de dezamăgiri, am înțeles că nu are rost să cer jucării, fiindcă cadourile vor continua să fie portocale și stilouri.
Când aveam 5 ani părinții m-au surprins cu o păpușă: înaltă cât mine, cu păr de mătase firav ca cel din păpușoi și culmea! cu pleoape care se deschid și se închid. În existența mea cu rare cadouri, m-am bucurat ca o sfeclă de minunea aceasta blondă. Abia reușisem să scot păpușa din cutie când părinții au declarat că trebuie să o pun înapoi, „ca să nu o murdărești, să nu-i încâlcești părul, ca să nu o strici”. Așa a petrecut păpușa restul copilăriei mele: în cutia transparentă, sus, pe dulap, departe de mânuțele mele.
Deci, nu i-am rugat pe părinți să-mi cumpere un Tetris. Știam că familia mea nu poate să-și permită. Și chiar dacă îl vor cumpăra, mă temeam că va urmări soarta păpușii de pe dulap.
„Ce alegi să-ți cumpărăm, jacheta pentru iarnă sau un Tetris?”, m-au întrebat părinții.
Eram gata să-mi clănțăne dinții toată iarna doar să mă joc cu propriul Tetris, apăsându-i butoanele cu degetele prefăcute în țurțuri. Știam că părinții mi-ar fi dat propria lor jachetă dacă aș fi ales Tetrisul și asta nu aș fi acceptat. La cei 10 ani ai mei, mi se părea că sunt nevoită să aleg între supraviețuire și joacă.
Dar cum să faci aceasta alegere, când în mintea de copil joaca în sine e supraviețuire? De ce mi-au dat părinții mie această alegere, de ce n-au făcut-o ei? Posibil le-a fost dureros să admită că nu-și pot permite jucării, abia se descurcau cu traiul. Începutul anilor ’90 a fost crunt pentru majoritatea familiilor tinere moldovenești: prăbușirea Uniunii Sovietice, destabilizarea politică și economică, previziuni incerte și din ce în ce mai sumbre privind salariile și locurile de muncă, devalorizarea continuă a banilor în timp ce statul a trecut de la ruble, la cupoane și apoi la lei. Să supraviețuiești atâta zdruncinare economică având copil mic acasă nu a fost floare la ureche pentru noii părinți. Au făcut multe alegeri sfâșietoare pentru mine și familia mea și n-au mai avut puteri să mai facă încă una. Poate întrebarea cu jacheta și Tetrisul a fost tentativa părinților mei de a înlocui sentimentul lor de neputință cu un alt sentiment: mândria față de fiica lor care face alegeri practice (jacheta) în loc de alegeri frivole (Tetrisul).
Am înghițit amar și am ales. Părinții au oftat ușurați. M-au lăudat că sunt matură și rezonabilă. Jacheta a fost una albastru-verzui întunecat, cu puf pe glugă și cu un șiret la talie. Era o jachetă okay și mi-a ținut cald următoarele câteva ierni. Am urât-o fiindcă nu era un Tetris. Am luptat zilnic cu corpul și spiritul meu ca să „nu doresc” acel Tetris. Mi-a reușit atât de bine, încât m-am trezit câțiva ani mai târziu realizând că nu mai vreau nimic. Mi s-a părut atunci o victorie: nu pot să fiu iarăși dezamăgită dacă nu-mi doresc nimic niciodată. M-am deconectat de părticica personalității mele care alegea, visa, dorea și cerea. Și am crezut că am ajuns la culmea libertății când mi-am refuzat orice nevoie.
Mulți ani am sălbăticit prin viață ca un puf de păpădie suflat de circumstanțe. Mă zbăteam în diferite direcții nu din propria intenție, ci ca din inerție, împinsă ici-colea de opiniile altora. Când te dezveți să faci alegeri asumate, viața devine un șir de pseudo-alegeri: un soi de alegeri pe care le faci tu, dar nu din propria dorință. Multe schimbări fundamentale pe paginile vieții mele au fost rezultatul acestor pseudo-alegeri: ghidate nu de compasul meu intern, ci dictate de surse externe ca sugestiile prietenilor, dorințele rudelor, opiniile societății.
Mi-am forțat nasul în prea multe cărți plictisitoare, citindu-le pentru pentru că societatea le-a proclamat drept „literatură serioasă”. M-am mutat într-un oraș care nu-mi plăcea fiindcă mama a visat toată viața sa trăiască acolo. M-am târât la un job care nu îmi convenea fiindcă niște cunoscuți au spus ca e un lucru prestigios și ca e o alegere mai practică. Ani la rând am continuat să aleg jachete în loc de Tetris.
A fost dificil să descopăr aceste pseudo-alegeri, pentru că era dureros să admit că le fac. Mai mare încercare a fost calea înapoi spre propria dorință. Când petreci un segment de viața fără să vrei nimic, mușchiul alesului se atrofiază și devii o victimă a circumstanțelor. Redescoperirea propriilor preferințe este o muncă nebuloasă, deseori încâlcită, dar la sigur satisfăcătoare.
Și l-aș trece din nou fără ezitare. Rezultatul nu e o viață numaidecât mai ușoară, ci una mai autentică. Nevoile și dorințele nu le mai suprim, ci le permit să-mi schițeze existența. Nu îmi reușește întotdeauna și des alunec în obiceiurile vechi. Dar cu practică, alegerile mi-au devenit mai puțin pseudo și mai mult aliniate cu compasul meu intern.
Acum, la 38 de ani, le spun jachetelor trecutului meu mulțumesc pentru că mi-au ținut cald, și mă cuibăresc pe canapea la o partida lungă de jocuri frivole.
Autoare: Victoria Livinski
