Fiecare al patrulea vers din cele patru catrene din poezia Somnoroase păsărele au câte patru silabe, comparativ cu precedentele trei versuri, care sunt compuse din opt silabe. În felul acesta, poetul rupe ritmul. Dar nu numai la nivel prozodic, ci şi la nivel semantic. Dacă primele trei versuri din fiecare catren conţin descrieri ale naturii, ultimul condensează o urare către o persoană dragă. După fiecare descriere a naturii adormite, poetul se adresează unei fiiinţe foarte apropiate. Întrebarea e cui se adresează poetul în această poezie?
Putem răspunde la această întrebare dacă analizăm fiecare dintre cele trei versuri din cele patru catrene. În primul catren, poetul vorbeşte despre nişte păsări somnoroase, în cel de-al doilea, despre florile adormite în grădină, în cele de-al treilea, despre lebăda care a mers să se culce între trestii şi în ultma strofă, despre mândra lună. După care îi urează unei fiinţe misterioase noapte bună.
Se pare că acea fiinţă misterioasă căruia poetul îi urează să-i fie îngerii aproape şi să aibă somn dulce este iubita sa, de care îl desparte o distanţă kilometrică în timp şi în spaţiu. În alte poezii, ea era comparată direct cu o floare sau cu mândra lună, dar aici utilizează o comparaţie indirectă. Adică o metaforă.
Una peste alta, această poezie a lui Eminescu este o poezie de dragoste. El şi ea fiind departe unul de altul, este o poezie a melancoliei. Toate lucrurile din natură adormite îi amintesc poetului de iubita sa căreia îi doreşte noapte bună.
Dincolo de seninătatea sa aparentă, poezia lui Eminescu este plină de dramatism, pentru că el şi ea nu mai sunt împreună şi nu mai sunt împreună demult: încă de pe vremea când bântuiau codri, pe timp de noapte, fiind, probabil, adolescenţi.
S-ar putea ca cel care vorbeşte în această poezie să fie un bărbat singur şi îmbătrânit, care îşi mai poate regăsi iubirea pierdută doar în amintire.
Ceea ce te izbeşte în poezia Revedere e tot o rupere de ritm. În toiul dialogului dintre poet şi codru, nitam-nisam, cel din urmă se dezlănţuie contra omului pe care-l acuză că e schimbător. Cu atât mai ciudată această nemulţumire a codrului contra omului, când, în restul poemului, acesta dovedise o mare mulţumire şi împăcare cu sine. Toate-s bune şi frumoase, numai un singur lucru îl deranjează pe codru că omul e o fiinţă rătăcitoare.
Omul nu e ca şi codru: stabil, senin, înţelept.
Descoperind această rupere de ritm, am putea citi întreg poemul ca o critică la adresa omului care nu se ţine locului, nu e consecvent cu sine însuşi şi e oportunist. Aşa se văd lucrurile din perspectiva eternităţii.
Altfel spus, în spatele unui dialog banal al omului cu natura, al unui om care a plecat de mult din locurile pe care se întinde acel codru impunător, am mai putea vedea şi un al plan. Ar putea fi chiar un plan biografic. Poemul fiind, până la urmă, chiar despre poet însuşi. Prin vocea codrului, el îşi exprimă părerile de rău că a plecat din acele locuri atât de stabile, preferând să rătăcească prin lume în căutarea marilor adevăruri. Dar marile adevăruri se găsesc chiar acolo de unde a plecat. Esenţa existenţei se ascunde adâncul codrului.
Asta pe de o parte, pe de altă parte, acest poem al lui Eminescu ar mai putea fi citit şi ca un poem filosofic despre esenţa omului şi a vieţii, dar şi despre raporturile dintre natură şi om.
Scris cu rime împerecheate, e un poem filosofic despre natura umană.
Ca şi în poemul Revedere, şi în poemul Ce te legeni este utilizată personificarea, codrului fiindu-i atribuie însuşiri omeneşti. Dar, spre desebire de codrul olimpian şi mândru de sine din poemul Revedere, codru din Ce te legeni este unul fragil, speriat de trecerea timpului, înfricoşat de faptul că „ziua scade şi noaptea creşte”, înnebunit că vântul îi alungă cântăreţii şi îngrozit că stolurile de rândunele care pleacă îi duc „gândurile şi norocul cu ele”.
Din seninătatea codrului din poemul Revedere nu a mai rămas absolut nimic. În Ce te legeni codrul se comportă la fel ca şi omul pe care-l criticase în celălalt poem. Singurul lucru care-i mai rămâne codrului vestejit şi amorţit, părăsit de păsări şi de cântăreţi, cu crengile îndoite la pământ, e numai dorul, cu care se îngână.
Prin prisma acestui codru, poetul vorbeşte, de fapt, despre sine. El e cel pustiit de angoase, părăsit de prieteni şi înfricoşat de venirea bătrâneţii. Întrebarea e de ce nu a vorbit chiar din numele său despre toate aceste frici dar le-a pus în cârca unui personaj, numit codru?
Fiindcă un asemenea lucru nu era posibil în epocă. Poeţii nu şi-au mai construit măşti şi şi-au mărturisit angoasele doar cu câteva decenii mai târziu.
Ca fond, poemul lui Eminescu îşi depăşise epoca, fiind unul eminamente modern, dar ca formă aparţinea secolului XIX.
Cu alte cuvinte, într-o formă romantică, poetul a putut transmite o substanţă sufletească modernă.
Scrisă tot cu rimă împerecheată, în poezia La mijloc de codru …se produce o răsturnare de situaţie mai mult decât neaşteptată în ultimul vers, care permite poemului să se transfrome dintr-un pastel oarecare într-un tulburător poem de dragoste.
Abia când citim şi ultimul vers, ne pică fisa că poemul nu se referă la descrierea unui luminiş de pădure, aşa cum crezusem până atunci, ci ne înăţişează o emoţionantă poveste amoroasă, trăită în inima unui codru sălbatic.
După cum am văzut şi în alte texte de Eminescu, acesta este un mare maestru al ruperilor de ritm, al contrapunctului şi al schimbării perspectivelor. Aşa şi aici. Până aproape de finalul poemului, trăim cu convingerea că poetul ne prezintă un nou tablou din natură, când, deodată, în ochiul de baltă, alături de umbre de păsări călătoare, se reflectă şi chipul dragei poetului. Ceea ce ne face să recitim poemul de la început şi să-l vedem într-o altă lumină. În lumina unui poem de dragoste. Ca poem de dragoste însă, acest text eminescian nu ne povesteşte doar de o escapadă în doi în sânul naturii. O fi început ea ca o fugă, dar nu s-a consumat într-o zi sau două, ci a durat în timp. Pentru că în acel ochi de baltă nu se oglindeşte numai soarele, dar şi luna, apoi din nou luna şi stelele. Zborul de rândunele văzut de poet în oglinda apei ne redă tot curgerea timpului. Cel mai important însă în acest poem de dragoste este că poetul plasează în centrul universului chipul iubitei sale, în jurul căreia gravitează totul.
Ca şi în alte poeme de-ale sale, şi în acest poem te izbeşte măiestria cu care poetul descrie o poveste de dragoste incendiară într-un mod indirect, metonimic, învăluitor. Asemănând-o cu umbra unor păsări călătoare într-un ochi de baltă.
E un poem unde există doar un singur punct. Doar la final. Ceea ce înseamnă că universul celor doi era rotund şi întreg, ei fiindu-şi suficienţi lor, fără să mai aibă nevoie de nimeni altcineva.
