– Tu ce gen ai, mă întreabă unul dintre cei trei adolescenți care stau în fața magazinului de unde ies cu o plăcintă și un chefir. Magazinul e vizavi de Queer Cafe, unde o gașcă de tineri s-a adunat după Marșul Pride de duminică, 16 iunie.
– E o întrebare prea personală, răspund.
– Dar ce orientare sexuală ai? insistă el.
– Și asta e o întrebare prea personală. De ce întrebați?
– Vrem să știm, au zis băieții.
– Vreți să știți cum arată „astfel de oameni”? i-am întrebat cu o ironie pe care nu au prins-o.
– Da.
A început să mi se potolească iritarea inițială. Am în față trei băieți de 14-16 ani, aș zice. Poartă blugi largi, tricouri colorate, au părul ușor lung și freze cool. Da, e neplăcută abordarea lor și probabil sunt homofobi (în două minute urma să mi se confirme bănuiala), dar predau educație sexuală adolescenților și sunt obișnuită, ba chiar mi se pare important și mă bucur când pot să am astfel de discuții cu ei.
– Deci sunteți curioși? am continuat. Probabil auziți despre tot felul de concepte, probabil părinții și mulți oameni din jur sunt împotriva persoanelor LGBTQ+, iar voi nu știți ce să credeți, nu?
Îi privesc căutând confirmare, dar băieții devin și mai reticenți.
– Voi ce gen aveți?, îi întreb.
– Natural, răspunde unul.
Îi întreb ce înseamnă gen natural și unul dintre ei caută steagul alb-negru-gri. Un steag curcubeu transformat în nuanțe de gri, creat la începutul anilor 2000 pentru a semnala „mândria heterosexuală”. Steagul a devenit foarte popular în Rusia. Aș vrea să-i întreb ce cred despre teoria asta, dar nu-mi găsesc cuvintele în rusă și îi văd cum devin tot mai reticenți.
– Dar voi ce orientare sexuală aveți? îi întreb în schimb.
– Cum adică? Ne plac fetele și nu ne plac băieții, răspund.
– De unde știți?
Unul dintre ei spune că „totu-i clar cu mine”.
– Știți, eu chiar vă apreciez curiozitatea și sunt dispusă să vă răspund la întrebări. Predau educație sexuală adolescenților, așa că sunt obișnuită cu astfel de discuții.
– Înseamnă că îi zombați, spune unul dintre băieți, care până acum nu vorbise.
– De ce zici că îi zombez? Doar ofer informații despre anatomie, despre ce se întâmplă în corpul lor, despre cum să spună da sau nu, iar fiecare își face alegerile pentru sine. Tu știi, de exemplu, anatomia organelor tare reproductive? Folosesc intenționat termeni științifici, pe care probabil i-au auzit la biologie, ca să nu-i intimidez.
– În biblie scrie că e păcat, a zis băiatul și au intrat toți trei în magazin, încheind astfel brusc discuția. Continui să-i privesc încercând să înțeleg ce se întâmplă. Unul dintre ei scoate capul de după un raft de bere, ni se intersectează privirile și își trage capul rapid înapoi.
M-am întristat din nou. Ca de obicei, întrebările nu aveau intenția sinceră de dialog, ci de a intimida. De a te face să te rușinezi. Așa cum multe dintre comentariile de pe internet – sunt sigură că inclusiv la acest articol – vin de la oameni care nici nu l-au citit și care nu au intenția de a înțelege. La fel ca adulții care întreabă „Eu ce le explic copiilor?” sau „De ce nu faceți ce vreți la voi acasă?”. Știm să căutăm pe internet cum se face crinul în spirt pentru frecție și conserve la care să nu sară capacele. Să căutăm răspunsuri la întrebări de la care ne sar capacele nouă e mai greu însă.
Băieții au ajuns la argumentul suprem pentru ei – Biblia. Mi-ar fi plăcut să continuăm discuția, însă am respectat limita, linia roșie, diferită pentru fiecare, după care discuția nu mai are sens. Linia după care nimeni nu mai stă să asculte, ci doar își așteaptă rândul la replică, în special când e o discuție despre credințe, valori, subiecte sensibile În care ne strigăm adevărurile și nu lăsăm nicio crăpătură prin care să putem fi influențați, schimbați de ce auzim. Discuția despre orientarea sexuală în Moldova e sensibilă pentru că atinge foarte multe „Adevăruri” cu „A” mare, despre care nu ne dăm seama că sunt personale, nu universale.
Cred că există un aspect esențial care face ca lucrurile să fie așa: lipsa de educație sexuală. Evident, în spatele lipsei de educație sexuală stau rușinea, religia, patriarhatul. Dar educația sexuală e ceva ce putem face concret ca să reducem din rușine.
Cu o săptămână înainte, am avut două ateliere de educație sexuală în două sate din Moldova. Am povestit cu două grupuri de adolescente despre corpurile lor. Încearcă să pronunți cu voce tare: vulvă, vagin, menstruație, penis, labii, clitoris. Observă ce simțiți. Încearcă acum, în timp ce citești textul. Încearcă să le pomenești în discuții cu prietenele tale. Exercițiul ăsta a fost aproape imposibil pentru participantele la atelier. Deși am avut activități de cunoaștere și jocuri la începutul și pe parcursul celor 6 ore, activități în care interacționau între ele și cu mine, când reveneam la anatomie, mă simțeam ca televizorul – trebuia să vorbesc singură. Fetele intrau într-o stare de îngheț. Le vedeam că ascultă foarte atente – niciuna nu scotea telefonul sau vorbea cu altcineva – însă se ascund prin încremenire.
Le-am ajutat să-și identifice emoțiile în corp, să conștientizeze ce simt. Am ajuns la rușine. „Nu vorbesc părinții noștri despre așa ceva”, mi-au spus. Probabil de foarte puține ori au auzit pronunțate aceste cuvinte, iar unele – labii de exemplu – le auzeau pentru prima dată. Corpuri goale văd preponderent în filmele porno. În schimb, mi-au confirmat că încă există fete care fac sex anal ca să rămână „virgine”.
Citește și: SexEd pentru adulți. „Virginitatea nu există”
Când nu avem un vocabular despre anatomia noastră, despre sex, nu putem vorbi despre identitate de gen și orientare sexuală decât în termeni cu care ne simțim confortabili – Dumnezeu, biblie și păcat, despre ce susține un partid sau altul, despre Europa sau Rusia.
Ieri nu a fost momentul potrivit pentru dialog. Ieri, la fel ca în toți anii precedenți, Marșul Pride a avut nevoie de carabinieri care să apere participanții de creștini. Înainte de Pride, am trecut pe la slujba de lângă monumentul lui Ștefan Cel Mare. Îmbrăcămintea mea, prea plictisitoare pentru Pride, era exemplu de ce spun preoții că e păcat pentru o „femeie cumsecade”: pantaloni, cămașă colorată, chipiu în loc de batic. M-am apropiat să fac o poză, iar participanții au început să întoarcă capetele spre mine și să mă fixeze cu privirea. Deși mi-ar plăcea să înțeleg ce e în spatele convingerilor lor, ce experiențe, frici, nevoi au, nu cred că puteam avea un dialog atunci. Oamenii au venit să exprime o poziție clară: „Stop propagării homosexualității”. Mă simt neputincioasă că nu prea pot să ajung să am discuții sincere și vulnerabile cu oameni cu viziuni opuse față de ale mele.
Pentru mine, marșul Pride a fost un moment de susținere a comunității, de bucurie că suntem împreună, o zi în care putem să fim împreună în public și să ne bucurăm de asta. Chiar dacă e nevoie de un cordon de carabinieri. Marșul e momentul în care afirmăm „Vrem drepturi egale pentru toți cetățenii, indiferent de gen sau orientare sexuală”. Iar un dialog mi-ar plăcea să avem oricând, în fiecare zi a anului. Așa cum democrația și implicarea nu înseamnă să votezi, ci tot ce se întâmplă înainte și după vot, nici dialogul social nu înseamnă doar să mergi la marș. Nu am vorbit cu femeile de la slujbă, dar am vorbit cu părinții mei a doua zi despre atitudinea lor față de LGBTQ+. Nu a fost prima dată. Am vorbit cu rudele acum câteva luni. Știu, e greu să avem astfel de discuții. Nu le port nici eu prea des. E important să avem grijă de noi când decidem cu cine și despre ce vorbim.
Așa că haideți să începem cu noi. Cu persoanele din cercurile noastre de siguranță. Cu a ne deconstrui rușinea legată de cine suntem. De corpurile noastre. Cu a spune „sunt la menstruație” în loc de „am zilele delicate”. Într-o societate care ne egalează corpurile cu argumente politice și religioase, să spunem vulvă e un act revoluționar.
