Zilele astea, Bălțiul a devenit iarăși vedeta unui nou incident interetnic: „un profesor din România a fost agresat de doi tineri vorbitori de limbă rusă! Incidentul s-a produs ieri, în timpul orelor la filiala Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi cu sediul la Bălţi. Potrivit poliţiştilor, agresorii au vârste de 26 şi respectiv 29 de ani. Aceştia, fiind în stare de ebrietate, au dat buzna în auditoriu, l-au înjurat pe profesor şi erau cât pe ce să-l ia la pumni, dacă nu ar fi intervenit studenţii”, relatează Jurnal TV.
Se știe de ostilitatea bălțeană față de tot ce e românesc, mai ales că, în luna august, anul trecut, aceasta a culminat cu violente proteste anti-unioniste. Prilej pentru care, „capitala de nord” și-a consolidat statutul de oază comunistă. Se uită însă faptul că anume Bălțiul a fost primul oraș, care, la 1918, a votat pentru unire. Însă de atunci a curs multă apă (ideologică) pe Răut.
În prezent însă, comuniștii câștigă detașat la alegeri, bătrânii înjură în rusă pravitelistva, iar tinerii sunt instruiți în comsomolul (care la Bălți e tare, precum pereții Kremlinului) că cel mai mare pericol pentru RM e românizarea și îndepărtarea de Rusia. Dar ei se consideră patrioți (de serviciu, am spune) ai RM, fiind ferm convinși că le-a fost atribuită o misiune nobilă- să apere statalitarea iubitei lor țări. Indiscutabil, sunt și vorbitori de rusă foarte cumsecade, unii dintre ei chiar respectă România și cursul european al țării noastre, dar nu sunt la fel de mulți, precum moldovenii care, când îi întrebi ceva, te roagă, cu duioșia poemelor lui Esenin: „a mojna pa ruski?” De altfel, și agresorii de la universitatea din Bălți au vorbit, la interogatoriu, în română.
O altă categorie a patrioților de serviciu s-ar constitui din cei ce se dau români „în sânge și-n simțiri”, trâmbițând, cu sau fără ocazie, incurabila lor iubire de neam. Din aceștia poți găsi zilnic la Consulatul României, remarcându-se prin caraghiosul efort de a vorbi românește. Pe lângă ei, nu ducem lipsă nici de indivizi cu biografii foarte interesante, ajunși, între timp, profesori universitari, actori, juriști, medici, ziariști, poeți amatori și așa mai departe, care se laudă cu disidența lor în URSS, de care nimeni nu-și mai amintește. Pentru că, vorba lui Caragiale, a fost superbă, dar lipsea, cu desăvârșire. Acești inși se biciuesc zilnic pentru faptul că „se împut” în orașul cu „aer slavon”, se dau mari promotori ai valorilor naționale, dar nu mișcă un deget, fără a pretinde anumite beneficii din asta, vezi, Doamne, trebuie să ne îngrijim de bunăstarea lor. Și de câte ori au ocazia, își expun, cu un patetism dezgustător, marea lor iubire față de țară și nu uită să blesteme urbea roșie. Și așteaptă, ca un copil care a salvat un cățel de la înec, recompense și laude, sau să fie priviți cu mai multă admirație și ceva mai puțină compătimire. Deși nu cred că e cazul, or, mai degrabă am împărtăși opinia lui Anatol Moraru : „Bine, acest oraş nu trebuie considerat numaidecât un getto […] E adevărat, are o administraţie comunistă, aleasă democratic, e o urbe unde se votează etnic, e doldora de nostalgici după vremuri comuniste, un oraş în care rusa e limbă de stat, care nu are o identitate arhitecturală şi o infrastructură culturală românească, realităţi care pot exaspera pe oricine mai gândeşte şi simte româneşte. Pe de altă parte, dacă vrei să faci ceva, nu-ţi pune nimeni pistolul la tâmplă. Sigur că mă afectează, dar, nimic nou, mă şi determină să scriu, ca să-mi pot păstra integritatea.”
Prin urmare, stimați (com)patrioți, nu e cazul să facem din repectul nostru pentru neam subiectul unor show-uri de prost gust. Țara e și așa sfâșietor de nenorocită, de ce s-o mai mințim și noi?
Iubiți-vă patria. Atât!
