De Argentina Gribincea
Vezi: Sub semnul ipocriziei (II) — PCRM jonglează cu sentimentele alegătorilor creduli…
Un tratat ipocrit
Povestea tratatului de frontieră moldo-român este veche. Problema este scoasă pe tapet, de regulă, atunci când Chişinăul are nevoie să-şi demonstreze obedienţa faţă de Rusia. Astfel, în 2003 dl Alexei Tulbure, reprezentantul R.Moldova (RM) la Consiliul Europei (CE) ataca virulent România, declarându-se, printre altele, nemulțumit de varianta de tratat propusă de București: ”Deci, iată, în numele guvernului Moldovei, declar cu toată responsabilitatea: Moldova nu doreşte nici un Tratat de fraternitate, noi suntem sătui până în gât de tot felul de rude, noi deja am avut un frate mai mare – Uniunea Sovietică, acum sora mai mare – România – ne impune dragostea sa.” și uitând, probabil, că rolul de ”soră mai mare”, în fosta URSS, îi revenea Rusiei, nu ”Uniunii Sovietice”. (Vezi: Cu jalba-n proțap, la Strasbourg, în: Timpul, Nr.38, din 17 octombrie 3002).
Acum doi ani, în mai 2007, premierul român Călin Popescu-Tăriceanu lăsa să se înţeleagă de ce natură ar putea fi dificultăţile care nu permit semnarea unui astfel de tratat. ”România doreşte o bună relaţie cu statele vecine, inclusiv cu Republica Moldova, şi trebuie înţeles că elemente demagogice şi populiste au ”priză” la Chişinău într-o perioadă de tranziţie”, declara premierul Tăriceanu, explicând, printre altele: ”Mie mi se pare, şi cred că la 100% dinte români, li se pare caraghios să vorbim de limba moldovenească, care este limbă românească neaoşă” (17.05.07, BASA-press).
În aprilie 2008 aflăm, tot din presă, că RM condiționează semnarea unei Convenții privind micul trafic la frontieră cu semnarea aceluiași tratat bilateral, ignorând interesele propriilor cetățeni, de dragul unor ambiții pseudoștiințifice. MAE român si-a exprimat atunci convingerea că "autoritățile de la Chișinău vor examina proiectul de document și vor răspunde propunerii părții române în cel mai scurt timp, având în vedere importanța deosebită a încheierii Convenției pentru cetățenii Republicii Moldova", scrie într-un articol din Ziua, din 18 aprilie 2008. Tot acolo găsim o altă explicație a tergiversării semnării acestui document: ”Există o singură problemă, legată de faptul că partea moldoveană solicită introducerea în acest acord a unei referiri la Tratatul de la Paris din 1947, document care spune, cu referire la frontiera dintre România și Uniunea Sovietică: "Granița dintre România și URSS este granița care a fost convenită între România și URSS în 1940". Pentru toata lumea este însă clar că în 1940 și pana în 1947 România nu a încheiat niciun fel de acord cu URSS în legătură cu o asemenea graniță. Deci, e un fals istoric și, dacă atunci a fost acceptat, este pentru că România era un stat învins și ocupat și fără posibilitatea de a-și apăra interesele sale suverane", a argumentat ambasadorul Teodorescu.” (vezi: Chișinăul cere României să semneze Tratatul de frontieră, în Ziua, Nr. 4213, 18 aprilie 2008: http://www.ziua.ro/news.php?data=2008-04-18&id=5775).
Nu cred că, din 2007 până în prezent, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) ar fi reuşit să înţeleagă că nu există ”limbă moldovenească”, decât în creierele spălate de ideologia stalinistă, şi deci, nu are rost să pretindă de la un vecin care vorbeşte aceeaşi limbă să accepte teoria stalinistă (”moldovenismul primitiv”, alias ”moldo-statalismul”), așa, de hatârul unor personaje dubioase, certate cu dicționarul și cu normele limbii literare. Nici în ce privește cel de-al doilea fals, istoric, nu cred că liderii comunști de la Chișinău și-ar fi putut completa, într-un timp atât de scurt, cunoștințele lipsă.
Confruntând acest schimb de declarații dintre Chișinău și București, s-ar putea presupune că toată isteria antiromânească, iscată cu prilejul alegerilor parlamentare, este doar pentru a forţa România să accepte termenul, inacceptabil din punct de vedere ştiinţific, de ”limbă moldovenească”. Asta explică atât recenta declaraţie a preşedintelui Băsescu privind nedoriţa de a deveni ”partener al lui Ribbentrop şi al lui Molotov”, cât şi enervarea extrem de neelegantă a liderilor de la Chişinău, dar şi de la Kremlin, în legătură cu declarația dlui Băsescu. În acest sens, dorinţele Chişinăului coincid cu cele ale Kremlinului. Chişinăul consideră că aşa ar câştiga ”procesul lingvistic” contra României, uitând, pe semne, că problemele lingvistice nu ţin de atribuţiile puterii politice (decât în statele dictatoriale), ci doar de părerea oamenilor de ştiinţă. Kremlinul consideră, probabil, că astfel îşi întăreşte poziţiile într-o zonă pe care și-a supus-o cu forța, dar pe care o controlează din ce în ce mai puţin, dat fiind că atracţia exercitată asupra populaţiei Republicii Moldova de către structurile euroatlantice şi, în special, de UE este tot mai evidentă.
Trebuie remarcată insistenţa Rusiei asupra chestiunilor ce ţin de tema identitară, specifică Republicii Moldova. În 1993-94, pe când se negocia Acordul Cultural moldo-rus, partea rusă insista asupra înlocuirii termenului de limbă română cu cel de limbă ”moldovenească” în varianta deja negociată a documentului. Chişinăul revenea, la fiecare redactare, asupra terminologiei corecte (”limba română”). Corespondenţa care venea de la Cancelaria de Stat, în ultimele luni ale negocierilor, nu conţinea nimic nou, singura redactare se referea la denumirea limbii oficiale a RM. În calitate de atașat cultural, a trebuit nu o dată să explic părții ruse de ce insistă Cancelaria de Stat a R.Molodva asupra termenului de ”limba română”. Acele interminabile ”negocieri” au luat sfârşit, odată cu venirea la guvernare a PDAM (şi nu pot să nu-mi pun întrebarea dacă alegerile ”agrariene” nu au fost cumva la fel de ”oneste” ca recentele alegeri ”comuniste”), guvernare care a adoptat moldovenismul ca doctrină de stat şi, împreună cu el, a impus şi în acordurile internaționle, inlcusiv în cele semnate cu Rusia, termenul greşit de ”limbă moldovenească”. Pentru a asigira semnarea acelui document, la insistențele părții ruse, Ministerul de Externe al RM a trimis la Moscova o persoană împuternicită să accepte cerinţele Rusiei de a introduce în textul Acordului termenul eronat şi, în scurt timp, Acordul a fost semnat. În forma dorită de Rusia. Iată că astăzi, Rusia, împreună cu autoritățile de la Chişinău, încearcă să forţeze în acelaşi mod mâna Bucureştiului şi să-i impună recunoaşterea termenului de ”limbă moldovenească”. Sau invers, Chişinăul, folosiond metodele prin care i s-a impus acest termen, speră să forţeze România să semneze un tratat de frontieră cu care aceasta nu poate fi de acord.
Este vorba despre un tratat ipocrit, deci, care în mod normal ar trebui să fie expresia unor relaţii de bună vecinătate, dar care nu se poate semna, din simplul motiv că relatiile dintre cei doi vecini se află în impas. E şi mai ciudat faptul că oficialii de la Chişinău acuză România de nedorinţă de a semna acest tratat, ştiindu-se destul de bine că actuala criză diplomatică moldo-română a fost declanşată de la Chişinău și întreținută prin atacuri furbunde la adresa statului cu care RM ar dori, chipurile, relații bune. Cu siguranţă, Chişinăul n-ar fi îndrăznit să adopte această atitudine arogantă, dacă nu ar fi avut ”susţinerea” Moscovei în acest sens.
Drept culme a ipocriziei trebuie considerate şi acuzele Moscovei la adresa României, acuze legate de nesemnarea unui tratat de frontieră cu Moldova, în timp, ce Rusia nu are încă un tratat de pace (și nici de frontieră) cu Japonia de mai bine de 60 de ani. Dacă Moscova este surdă la apelurile Japoinei de a-i intoarce teritoriile furate şi a pune capăt stării de război dintre cele doua state, de ce Bucureştiul ar ceda teribilismului infantil al Chişinăului, în condițiile în care Romania a recunoscut deja independenţa RM în graniţele ei actuale și, deci, nu poate exista vreo suspiciune în acest sens?
Concluzia ar fi că ceea ce se încearcă de fapt nu este decât o tentativă de a da o oarecare ”greutate” unor erori științifice printr-o metoda extraștiințifică: cea a presiunilor geostrategice și politice. În orice caz, nu poate fi vorba de semnarea unui tratat, în asmenea cazuri, pentru că, cel puțin sub aspectul chestiunii lingvistice, asta ar însemna consfințirea consecințelor odiosului pact dintre Stalin și Hitler. Ar fi o mare ipocrizie ca cele două state să-l reactualizeze, printr-un nou tratat, semnat, și de astă dată, în condițiile unor presiuni din partea Rusiei.
