Acest eseu este scris de colega noastră Patricia Mihailă, jurnalistă la moldova.org. Materialul nu face parte din concursul de eseuri Subiectiv, dar poate servi ca sursă de inspirație dacă îți dorești să participi.
În ajun de Paști eram acasă la un prieten. La un moment dat îl sună mama lui să-i spună să nu uite de cele două torturi pe care trebuie să le cumpere de la supermarket pentru masa de sărbătoare. Mergeau a doua zi la bunica-n sat cu familia și nu se vine cu mâna goală.
„Să te duci după 8 seara, că au reduceri!”, exclamă femeia suficient de tare ca s-o aud din receptor.
Auzindu-le discuția, m-am gândit cum mâncăruri și delicii cumpărate până nu demult doar de cei avuți au devenit comodități pe care le iei într-o fugă de la magazin. Chiar și-n sat, unde lumea mai coace cuptoare de pâine și prăjîței, se merge cu tort cumpărat. Femeile nu mai stau la plită o după-amiază întreagă pentru a coace blestematele blaturi de tort. Primim salarii tot mai mari în lei, nu în caloși sau crupe, și ne permitem mâncăruri care nu bănuiam că există. Asta marchează, cred eu, o nevoie a noastră de a supracompensa ce n-am avut, ce părea difițît, rar, scump, pentru bogați. Și, dincolo de asta, e un semn al unei comodități greu de imaginat cu 30 de ani în urmă, una pe care femeile o vedeau doar în filme și la care doar puteau visa.
La sfârșitul anilor ‘90-început de 2000, tortul cumpărat era un lux rar întâlnit în sat. Mai „lux” decât bananele, Coca-cola sau cașcavalul olandez. La țară se coc alte deserturi, se fac zeci de feluri de biscuiți, copturi, zdobnă și alte minunății, încât tortul cumpărat părea un moft nejustificat. Tortul cumpărat mai și însemna statut, însemna că ai bani. Cei care veneau în sat la rude cu tort cumpărat aduceau cu sine un fel de parfum de orășean, ținând punga de plastic nouă, cu desen sofisticat, cu mâna pe care lucea de obicei o brățară de aur. Deși le vedeam rar și le gustam și mai rar, mă seducea perfecțiunea aparentă a torturilor cumpărate, acele creme diafane imposibil de reprodus acasă, unde era numai de-un fel: din smântână bătută.
Când aveau ai mei ceva bani sau împlineam o vârstă mai însemnată care marca un fel de trecere, cum e la șapte sau zece ani, chemam colegii de clasă, aduceam din beci un borcan cu compot și mâncam o felie de tort făcut în casă cu emblematica smântână bătută. Acele torturi, coapte de mătușa și bunica mea, erau însiropate cu compot de vișine ca blatul să nu fie uscat, iar crema era acrișoară de la smântână. Era mult de muncă: să nu fie blatul sfărâmicios, smântâna să fie suficient de grasă, să nu rămână granule de zahăr. Pe atunci nu-mi păsa de efortul femeilor din familia mea, părea ceva de la sine înțeles.
Într-un octombrie, bunica a decorat un astfel de tort cu un boboc de trandafir din grădină. Unul bordo, catifelat și ușor atins de brumă. Mă fascinase gestul ei pentru că nu mă gândisem până atunci că bunica era capabilă de o astfel de delicatețe. Ea, o femeie practică și fără sentimentalisme în imaginația mea. Mă gândesc că era felul ei, poate unicul disponibil, de a fi creativă – prin deserturile pe care le făcea, prin mâncarea pe care o gătea. Gătitul a fost, pentru femeile din generația ei, unicul loc unde erau stăpâne în viața lor și unde luau decizii, chiar dacă minore, pe care nimeni nu le contesta.
Dar cele mai savuroase rămân feliile de tort aduse seara târziu de bunica sau bunelu’ când veneau de la o nuntă sau o cumătrie. Nu mâncau felia de tort care se cuvenea fiecărui oaspete, ci o puneau atent într-un șervețel de hârtie ca să nu murdărească buzunarul sacoului și să mi-o aducă mie. Cu ochii mijiți de somn, o înfulecam pe nerăsuflate. Acele felii erau minune cerească pe pământ. Pe atunci, aceste torturi erau coapte acasă de alaiul de femei care gătea pentru nuntă. Fiecare gospodină avea rețeta ei chiar și pentru clasicul smântânel și fiecare avea un gust diferit.
Copilul de atunci a făcut loc femeii de azi, care și-a imaginat cum e să robotești până la epuizare pentru o nuntă în cort. Făcutul tortului era mândrie de gospodină? Sau o obligație, ca să nu pici prost în fața rudelor, cumătrilor, alaiului cuscrilor și colegilor de muncă, veniți să mai arunce un ochi la bunăstarea și efortul gospodarilor care fac nunta?
Mi se pare ușor să romantizăm niște vremuri și gesturi când nu noi suntem cele care trebuie să coacă tortul în cinci straturi sau un ditamai cuptor de pască. Când ne putem, în sfârșit, exprima creativitatea dincolo de pereții bucătăriei sau de grădina cu flori. De fiecare dată când filmăm un nou episod din „Caietul cu rețete” cu femeile minunate de la sate, trecute prin viață și greutăți, le întrebăm: „Când era mai bine pentru femei, acum sau înainte?” Invariabil, răspunsul lor e: „Amu, amu femeilor li-i mult mai ghini.”
Azi, mă bucur că pot cumpăra tort de la supermarket cu reducere. Că putem ușura munca femeilor în bucătărie, că nu ne mai așteptăm să plesnească masa de Paști de copturi făcute în casă până noaptea târziu. Poate într-o zi mă va cuprinde dorul de tort de casă și mă apuc de copt medovik. Dar până atunci, mă bucur când le-aud pe mătușile, mamele, bunicile mele și ale prietenilor mei că spun: „Da’ chiar m-am liniștit în ultima vreme. Nu mai coc anu’ ista, am obosit. Lasă că e bun și de la magazin.”
