De Ion Constantin
La 17 februarie a.c., în cadrul unei conferinţe de presă la Tiraspol, liderul transnistrean Igor Smirnov cetăţean al Federaţei Ruse, a declarat că el a solicitat Rusiei să restabilească contingentul de “pacificatori” ruşi până la 2400 de persoane (aşa cum prevede Acordul de la Odesa din 1998) şi să amplaseze o escadrilă de elicoptere în stânga Nistrului. El a mai spus că despre această solicitare a discutat la Moscova cu şeful MAE, Serghei Lavrov, cu viceministrul rus de externe, Grigorii Karasin, şi cu secretarul adjunct al Consiliului de Securitate, Iurii Zubakov. "Am fost asiguraţi, a continuat Smirnov, că procesul pacificator va continua, în conformitate cu declaraţia semnată la 18 martie 2009. Aceasta înseamnă că nu se vor realiza nici un fel de afirmaţii ale conducerii moldovene pentru schimbarea formatului pacificator". („Infotag”, 18 feb.2010).
Luând în considerare pericolul pe care l-ar aduce securităţii Republicii Moldova materializarea propunerii lui Smirnov, ne-am aşteptat ca autorităţile moldoveneşti să se exprime clar împotriva sporirii numărului trupelor ruse în Transnistria, precum şi să anunţe explicit care vor fi măsurile întreprinse împotriva unor eventuali paşi luaţi de Rusia în această direcţie. Atât guvernul cât şi preşedinţia însă au considerat necesar să nu reacţioneze la declarţiile lui Smirnov. Se pare că autorităţile moldoveneşti au fost liniştite în acest sens de declaraţiile ambasadorului rus la Chişinău Valeri Kuzmin, care la câteva zile după declaraţia lui Smirnov, a afirmat că Moscova respinge cererea liderului transnistrean de a spori până la 2.400 de persoane contingentul rus de „pacificatori” din regiunea transnistreană. („Unimedia” 20 feb. 2010).
Ţinând cont însă de faptul că Moscova percepe noua conducere de la Chişinău tot mai pro-occidentală (şi implicit, în viziunea Kremlinului, şi anti-rusă); că la Kiev la conducerea statului a venit un preşedinte pro-rus care nu ar fi împotriva sporirii prezenţei militare ruseşti în Transnistria; luând în consideratie atitudinea negativă a Moscovei faţă de decizia SUA de a instala elemente ale scutului american antirachetă în Romania şi Bulgaria; în sfîrşit, ţinând seama că Rusia, în vara lui 2008, a invadat Georgia „pentru a-şi apăra „pacificatorii” şi cetăţenii din Osetia de Sud”, credem că Guvernarea abordează prea simplist pericolul suplimentării contingentelor militare ruse în Transnistria. Or, pericolul este absolut real ca peste câteva luni să ne trezim cu câteva mii de militari ruşi în plus în Transnistria. În rândurile ce urmează vom încerca să demonstrăm acest lucru apelând la fapte mai mult sau mai puţin cunoscute opiniei publice, precum şi să sugerăm unele acţiuni de contracarare a acestui plan periculos pentru securitatea RM.
Propunerea lui Smirnov e scoasă de la naftalină
Cererea lui Smirnov privind majorarea numărului de „pacificatori” ruşi în Transnistria nu este nouă. Pentru prima dată această cerere a fost vociferată de autorităţile separatiste de la Tiraspol prin gura lui Oleg Beliakov, reprezentantului pretinsei „RMN” în Comisia Unificată de Control, în luna septembrie 2008, imediat după invazia Rusiei în Georgia. Mai târziu Beliakov şi-a reiterat solicitarea în lunile iunie şi octombrie 2009. La 15 octombrie 2009, Oleg Beliakov a declarat: "În prezent în regiune se află circa 500 de militari ruşi, însă conform acordurilor din 1992, numărul militarilor ruşi ar trebui să fie de 2.400 de militari, cu excepţia subunităţilor forţelor aeriene militare, care şi-au desfăşurat activităţile în zona de securitate o perioadă lungă de timp", a spus Beliakov. Declaraţia a fost făcută după ce noile autorităţi moldoveneşti au repus pe agenda relaţiilor moldo-ruse problema retragerii trupelor ruse din Moldova şi a înlocuirii actualei operaţiuni „de menţinere a păcii” cu o misiune multinaţională civilă. („Infotag”, 16 octombrie 2010; „Ziua Online”, 17 octombrie 2009.)
Smirnov – portavocea Kremlinului
În opinia noastră cererile liderilor transnistreni de a suplimenta contingentul trupelor ruse de „pacificare” în Transnistria nu este o iniţiativă „transnistreană” dar este una „clocită” la Kremlin. Rusia însă încearcă să o realizeze în practică „la solicitarea” transnistrenilor cu scopul de a o comerciliza mai usor Occidentului care, după cum demonstrează politica de cedări a acestuia în faţa Kremlinului, este mare consumator de „gogoşi” ruseşti. Autorul acestor rânduri nu exclude faptul că Rusia, pentru a-şi atinge scopul – sporirea prezenţei militare în Transnistria, va recurge la generarea unor tensiuni în Transnistria după scenariul din Osetia de Sud din lunile premergătoare războiului din august 2008.
Iniţiativa sporirii numărului de trupe ruse în Transnistria este complementată de acţiuni diplomatice ruseşti în acest sens. Recent Rusia şi-a intensificat acţiunile în cadrul OSCE în vederea legiferării operaţiunii sale de „pacificare” în Transnistria. La 19 ianuarie a.c., la Viena, Delegaţia permanentă a Rusiei pe lângă OSCE şi cea cu privire la Controlul Armamentelor, au propus spre examinare statelor participante ale OSCE proiectul de „Hotărâre cu privire la prevenirea conflictelor şi managementul crizelor în spaţiul OSCE”. După ce în preambulul proiectului de hotărâre se face referinţă la un şir de principii pe care Moscova de altfel le încalcă zilnic, Rusia propune ca statele participante la OSCE să ajungă la un acord de a respecta, printre altele, „formatele existente de negociere şi de pacificare convenite de către părţile în conflict”. Este clar că prin adoptarea unei asemenea hotărâri de către Consiliul Permanent al OSCE şi Forumul pentru Securitate şi Co-operare al OSCE, Moscova doreşte să obţină o legalizare a prezenţei sale militare în Transnistria, precum şi argumente în plus împotriva modificării formatului actual al operaţiunii „de pacificare” în Transnistria.
Moscova vrea să-şi legalizeze prezenţa militară în Transnistria şi în cadrul negocierilor sale cu Washington-ul, referitoare la revitalizarea Tratatului cu privire la Forţele Armate Convenţionale în Europa (CFE Treaty). În luna mai 2009, Rusia a propus Washingtonului un document (Pro-Memoria) intitulat „Restabilirea viabilităţii Tratatului CFE: Calea înainte” (Восстановление жизнеспособности ДОВСЕ: путь вперед. (Памятная записка)). În acest document, printre alte măsuri întreprinse de părţi în paralel pentru a revitaliza Tratatul CFE, Rusia propune următoarele: “Este necesar ca de acum la aceasta etapa să cădem de acord asupra unui “pachet” şi sa anexăm la acesta un proiect de hotărâre, prin care s-ar aproba şi susţine continuarea operaţiunii actuale de pacificare potrivit Acordului ruso-moldovenesc din 1992. După convenirea asupra “pachetului” proiectul acestei hotărâri va fi propus pentru aprobare statelor parte la CFE în Consiliul Permanent al OSCE”.
Dacă privim declaraţiile liderilor de la Tiraspol în conexiune cu iniţiativele ruse în cadrul OSCE şi propunerile Moscovei în discuţiile ei cu SUA privind revitalizarea Tratatului CFE, atunci este clar că Rusia a început o operaţiune propagandistică de amploare, care are drept scop pregătirea opiniei publice în vederea acceptării mai uşor a suplimentării numărului de trupe ruse în Transnistria.
Despre faptul că autorităţiile moldoveneşti ar trebui să trateze cu seriozitate declaraţiile liderilor transnistreni privind necesitatea suplimentării trupelor ruse de „pacificare” în Transnistria, vorbeşte şi una din declaraţiile recente ale lui Vladimir Iastrebceak, pretinsul ministru de externe al “ RMN”. La 3 februarie a.c., în cadrul unei conferinte de presă ţinută la Tiraspol acesta a declarat că, drept răspuns la încercările Moldovei de a schimba formatul operaţiunei actuale de menţinere a păcii, Tiraspolul s-a adresat Rusiei să-şi suplimenteze contingentul militar de “pacificatori” în regiune. În opinia lui, pentru aceasta, există “întreaga bază legală necesară”. “Pe noi ne ascultă, şi sperăm că vom fi auziţi”, a subliniat Iastrebceak.
Necesitatea denunţării Acordului moldo-rus din iulie 1992
Autorul acestui articol a pledat în repetate rânduri în presă cu argumente în favoarea denunţării Acordului "Cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova", semnat de preşedinţii M. Snegur şi B. Elţin la 21 iulie 1992, considerând acest pas drept calea cea mai eficientă pentru Moldova de a-şi elibera teritoriul naţional de trupele ruse de ocupaţie. Conform Articolului 8, acţiunea Acordului Snegur-Elţin, care este invocat de Rusia drept bază legală pentru a-şi menţine „pacificatorii” în Transnistria, poate fi suspendată "prin acordul comun al părţilor sau în cazul în care una din părţile contractante îl denunţă, fapt care implică încetarea activităţii Comisiei de control şi a contingentelor militare afectate acesteia" (vezi: "Moldova Suverană", 23 iulie 1992).
După denunţarea Acordului, activitatea CUC şi a "contingentelor militare afectate acesteia" va trebui să înceteze şi trupele vor trebui să părăsească Moldova. Totuşi, dacă Moscova va decide să-şi păstreze trupele şi după denunţarea Acordului, acestea vor avea din punct de vedere juridic un statut clar de trupe de ocupaţie.
Pe parcursul anilor Chişinăul a fost sfătuit de către statele occidentale să nu denunţe Acordul Snegur-Elţin, pentru a nu-şi tensiona relaţiile cu Rusia şi pentru că denunţarea, chipurile, ar putea conduce la un nou conflict pe Nistru. După cum arată însă experienţa Georgiei, „sfaturile” emisarilor ocidentali uneori trebuiesc ignorate, mai ales dacă aceştia privesc noile state independente drept monedă de schimb în relaţiile dintre marile puteri şi Rusia. În acest context considerăm necesar să amintim că anumiţi emisari occidentali au sfătuit şi Guvernul Georgian să nu denunţe acordurile ruso-georgiene privind prezenţa „pacificatorilor” ruşi în Osetia şi Abkhazia pentru a nu irita Rusia. Prezenţa „pacificatorilor” ruşi însă nu numai că nu a împiedicat Rusia să invadeze Georgia, dar a servit tocmai pretextul necesar pentru a o invada. În noiembrie 2009, Gika Bokeria, ministru adjunct de externe al Georgiei, fiind întrebat în cadrul unui interviu („Kommersant-Vlasti”, 23 noiembrie 2009) care au fost greşelile Guvernului georgian în august 2008 a răspuns: „Noi acordam multă atenţie cum vor fi apreciaţi paşii noştri pe plan internaţional. Şi când s-a pus problema, cât timp vom mai menţine în mod legitim pe teritoriul nostru aşa numiţii pacificatori ruşi, unicul factor, care a redus la zero această chestiune a fost reacţia partenerilor noştri occidentali. În rezultat noi ne-am abţinut de la ieşirea din acele acorduri şi să spunem lucrurilor pe nume. Noi ne-am temut că acest lucru va putea fi folosit împotriva noastră. Şi am greşit…” În continuare fiind întrebat dacă crede că Georgia ar fi putut obţine evacuarea „pacificatorilor” ruşi din Georgia, Bokeria a răspuns: „Probabil că nu, dar situaţia ar fi fost puţin diferită, iar poziţia noastră ar fi fost cu mult mai clară. Acestea ar fi fost trupe străine fără statut pe un teritoriu suveran. Şi atunci nu ar mai fi fost întrebări. Da, noi consideram că acţiunile pacificatorilor nu pot fi justificate nici într-un fel: de-a lungul multor ani acestea au încălcat flagrant toate obligaţiile şi s-au plasat însăşi în afara acelei protecţii, de care trebuie să se bucure toţi pacificatorii. Chiar si acum singura justificare formală a autorităţilor ruse [pentru care au invadat Georgia – aut.] este aceea că ele şi-au apărat pacificatorii. Şi chiar dacă nici misiunea sponsorizată de UE nu a reuşit să demonstreze că noi i-am atacat primii pe pacificatori, această cvasi-legendă continuă să existe”.
Moldova ar trebui să înveţe din experienţa Georgiei şi să nu repete greşelile comise de Tbilisi. Guvernul RM ar trebui să denunţe acordul Snegur-Elţin din iulie 1992 şi să ceară evacuarea trupelor ruse din Moldova. Actul denunţării trebuie totodată să fie însoţit de o declaraţie politică în care conducerea Moldovei (pentru a nu fi acuzată de autorităţile separatiste de la Tiraspol şi Rusia de intenţii revanşiste) să explice foarte clar cel puţin trei lucruri: 1) denuţarea Acordului nu înseamnă în nici un caz că Chişinăul doreşte o reluare a ostilităţilor şi că continuă să considere negocierile drept cale unică de reglementare a conflictului; 2) denunţarea Acordului demonstrează ineficienţa operaţiunii "de pacificare" de pe Nistru şi Chişinăul insistă asupra unui nou format al ei, format la care ar participa forţe ale ţărilor membre ale UE şi NATO; 3) retragerea trupelor ruse din Moldova conform angajamentelor luate de Rusia la Istanbul înseamnă retragerea atât a trupelor din cadrul GOTR, cât şi a trupelor de "pacificare" ruseşti, iar armamentul greu transmis de Rusia pretinsei "RMN" trebuie să fie obiectul unor discuţii viitoare.
Necesitatea denunţării acordului Snegur-Elţin este importantă şi datorită faptului că Rusia, vorbind despre trupele sale din Transnistria, în mod intenţionat nu mai face o diferenţiere între aşa-numitele „trupe de pacificare” şi trupele din Grupul Operativ de Trupe Ruse din Transnistria (GOTR). Opinia publică din Moldova şi cea internaţională este astfel dezinformată precum că nu doar „trupele de pacificare” dar şi cele din GOTR s-ar afla cu acordul Guvernului RM în Transnistria. În luna ianuarie a.c., de exemplu, Grigori Karasin, vice-ministrul de externe al Federaţiei Ruse, în urma întâlnirii cu preşedintele moldovean interimar, Mihai Ghimpu, a declarat: "Grupul de militari ruşi, dislocat în regiunea transnistreană, îndeplineşte nişte funcţii fireşti de protecţie a depozitelor de armament. Graţie acestui grup, oamenii trăiesc în pace atât în Transnistria, cât şi în restul Moldovei. Tocmai forţele pacificatoare sunt garanția că nu va fi aplicată forţa, astfel că acestea vor staţiona acolo atât timp cât este căutată soluţia politică pentru conflict".
Din păcate, şi unii experţi de la Chişinău, vorbind despre trupele ruse din Transnistria, nu fac o diferenţiere între aşa-numitele „forţe de pacificare” şi trupele GOTR, contribuind la dezinformarea opiniei publice din Moldova şi internaţionale în ceea ce priveşte statutul trupelor ruse din Transnistria. De exemplu, Victor Chirilă, directorul executiv al APE, comentând declaraţia liderului Transnistrean I.Smirnov privind instalarea rachetelor Iskander în Transnistria, printre altele declară: „Instalarea acestor rachete nu poate avea loc doar cu acordul regimului de la Tiraspol sau a lui Smirnov personal. Ea ar putea să se producă doar cu acordul autorităţilor de la Chişinău. Actualmente, de exemplu, forţele militare ruseşti se află legal în Transnistria cu acordul autorităţilor moldovene, în baza Acordului moldo-rus de încetare a focului din 21 iulie 1992. Chiar dacă avem păreri diferite asupra acestui acord şi considerăm că misiunea ostaşilor ruşi a fost îndeplinită, Chişinăul nu a denunţat acest acord. (Vezi: „Interviu cu directorul executiv al APE Victor Chirilă”, Moldova Azi, 17 februarie 2010).
Noul Tratat de Securitate Europeană propus de Rusia şi retragerea trupelor ruse din Moldova
La 27 noiembrie 2009, preşedintele rus Dmitri Medvedev a prezentat guvernelor din spaţiul euroatlantic şi organizaţiilor internaţionale proiectul unui Tratat de Securitate Europeană. Obiectivul acestuia, după cum anunţa atunci Kremlinul, este „de a crea, în domeniul securităţii politico-militare, un spaţiu unit şi indivizibil în zona euroatlantică, pentru a ne distanţa definitiv de moştenirea Războiului Rece". Ideea principală avansată în proiectul de Tratat este că fiecare membru al Tratatului nu îşi va putea asigura securitatea naţională decât ţinând cont de interesele celorlalţi semnatari . “Orice măsură în materie de securitate luată de o parte a Tratatului (…) trebuie să fie implementată ţinând cont de interesele în materie de securitate ale tuturor celorlalte părţi", stipulează articolul 1.
Se ştie că proiectul de tratat înaintat de Medvedev a fost întâlnit cu foarte puţin entusiasm de către cancelariile occidentale, acestea considerând că există suficiente structuri de securitate. Probleme apar atunci când statele (vezi invazia Rusiei în Georgia) nu respectă princiipiile dreptului internaţional.
La acest moment e greu de spus dacă discuţiile asupra proiectului de tratat propus de Medvedev vor demara în timpul apropiat. Oricum, dacă se va ajunge la o discuţie cu textul pe masă, diplomaţia moldovenească ar trebui să insiste ca pe masa negocierilor să fie pusă şi chestiunea evacuării trupelor ruse de pe teritoriul RM. În spiritul articolului 1 al proiectului de Tratat, Moldova trebuie să insiste ca Rusia să-i respecte interesele de securitate. Principiul conform căruia un stat îşi poate disloca trupele pe teritoriul altui stat doar cu acordul liber exprimat al statului gazdă, trebuie să figureze în mod neapărat în textul noului Tratat de Securitate Europeană, dacă acesta va fi adoptat. În acest context merită să ne amintim că, în 1999 la Istanbul, Rusia şi-a luat angajamentul de a-şi retrage trupele din Moldova anume pentru că diplomaţia moldovenescă a condiţionat semnarea Tratatului CFE de retragerea trupelor ruse din Moldova. Evacuarea trupelor şi armamentelor ruse de pe teritoriul RM trebuie să fie o condiţie pentru semnarea şi ratificarea noului Tratat de Securitate Europeană dacă acesta va ajunge să fie negociat.
Trupe ruse de ocupaţie, nu „trupe de menţinere a păcii” sau „trupe pacificatoare”
Atât autorităţile de la Chişinău cât şi analiştii politici, jurnaliştii utilizează neadecvat termenele de „trupe de menţinere a păcii” sau „trupe de pacificare pentru trupele ruse din Transnistria”. Această terminologie a fost utilizată de Rusia de la bun început pentru a-şi justifica intervenţia armată de partea separatiştilor transnistreni în anii 1991-1992. Autorităţile moldoveneşti, precum şi mass-media moldovenească au preluat-o însă fără nici un fel de rezerve, deşi trupele ruse din Transnistria nu au avut niciodată statut de trupe de menţinere a păcii. În anii 90 diplomaţia rusă a depus eforturi considerabile pentru ca comunitatea internaţională să recunoască trupelor ruse din Transnistria, Osetia de Sud şi Abkhazia statutul de trupe de „menţinere a păcii”, dar fară succes. Organizaţia Naţiunilor Unite, dar şi OSCE au refuzat să acorde Rusiei mandat pentru operaţiunile sale de “pacificare” din spaţiul post-sovietic considerându-le drept unul din mijloacele Moscovei de promovare a unei politici neo-imperiale. În cadrul dezbaterilor din cadru ONU şi OSCE, precum şi al conferinţelor internaţionale consacrate pacificării, diplomaţii şi experţii occidentali subliniau faptul că practica de pacificare rusă nu corespunde standardelor OSCE/ONU. De regulă se indicau următoarele deosebiri:
– în operaţiunile de menţinere a păcii participă forţe ale părţilor aflate în conflict (Transnistria, Osetia de Sud);
– deseori pretinsele trupe ruse de pacificare iau apărarea uneia dintre părţile aflate în conflict;
– în unele cazuri pretinsele trupe ruse de pacificare au fost introduse în zonele de conflict doar la solicitarea uneia dintre părţi (Tadjikistan);
– unele operaţiuni ruseşti se iniţiază pentru a susţine forţele pro-ruse care suferă înfrângere în conflicte sau pentru a întări poziţiile Rusiei în zonele de conflict;
– lipseşte controlul din partea organizaţiilor internaţionale asupra operaţiunilor ruse de menţinere a păcii.
În documentele Reuniunii Consiliului de Miniştri al CSCE/OSCE de la Roma din decembrie 1993 s-au stabilit următoarele principii opt care trebuie să se afle la baza activităţii forţelor de menţinere a păcii: respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statului pe teritoriul căruia sunt dislocate; acordul părţilor; imparţialitatea; caracterul multinaţional; mandat concret; transparenţa; legătura organică cu procesul politic de soluţionare a conflictului; plan de retragere ordonată.
Dacă raportăm aceste opt principii la pretinsele trupe de pacificare din Transnistria, vedem că, pe lângă faptul că acestea nu au un mandat internaţional, acestea nu au un caracter multinaţional, nu sunt imparţiale, la operaţiune participă trupele statelor aflate în conflict (Rusia şi Moldova), operaţiunea de „pacificare” nu este transparentă; în sfârşit, pentru că operaţiunea nu este limitată în timp, trupele nu au un plan de retragere ordonată.
Luând în considerare cele menţionate mai sus, ne întrebăm pe cât de îndreptăţite sunt autorităţile moldoveneşti, dar şi jurnaliştii şi analiştii politici moldoveni, să numească pretinsa operaţiune din Transnistria drept „operaţiune de pacificare”, iar pe trupele implicate în ea drept „trupe de pacificare” ori „trupe de menţinere a păcii” ? Nu ştiu cât de convingătoare par pentru cititori argumentele de mai sus, dar pentru autorul acestor rânduri este clar că trupele ruse şi transnistrene din Transnistria (înarmate şi antrenate de Moscova) au cu totul alt caracter decât cel pe care-l pretind. Şi anume, acestea nu sunt altceva decât trupe de ocupaţie.
Transnistria – teritoriu sub ocupaţie rusă
Dacă recunoaştem acest adevăr într-o cu totul altă lumină apare şi teritoriul pe care sunt dislocate aceste trupe – Transnistria. Dacă trupele ruse de acolo au statut de trupe de ocupaţie, este incorect să continuăm să numim Transnistria drept “regiune separatistă”. Termenul corect ar fi regiune ocupată, sau teritoriu ocupat. Cu atât mai mult că, pe lângă pretinsele trupe ruse de pacificare, în regiune se mai află fără acordul expres al statului gazdă (Republica Moldova), aşa cum prevede practica internţională, şi trupele Grupului Operativ de Trupe Ruse, care pretind a apăra depozitele fostei Armate a 14 a.
Suntem conştienţi că utilizarea corectă a terminologiei faţă de trupele ruse dislocate pe teritoriul Moldovei şi faţă de Transnistria poate conduce la o tensionare a relaţiilor cu Moscova. Depinde însă foarte mult de tonul în care vom spune lucrurilor pe nume. Japonia, de exemplu, susţine în mod oficial de peste 60 de ani că insulele ei Hokkaido (Kurile de Sud) se află sub ocupaţia Rusiei, şi acest lucru nu o împiedică să aibă relaţii cu Moscova în cele mai diverse domenii.
Chiar dacă declararea Transnistriei drept zonă sub ocupaţie rusească va fi întâlnită cu ostilitate la Kremlin, credem că a venit timpul să spunem lucrurilor pe nume. Dacă nu avem curajul noi să spunem lucrurilor pe nume nu o va face nimeni pentru noi. Fără îndoială, şi la Chişinău se vor auzi voci care vor spune că nu este timpul potrivit şi nici necesar să “deranjăm ursul”, că nu avevem nevoie de probleme suplimentare în relaţiile cu Moscova. Dar poate dacă nu are curaj Guvernul să spună lucrurilor pe nume, o pot face măcar jurnaliştii şi analiştii politici de la Chişinău?
