Unii observatori de la Chişinău, dar şi autorităţile de la Chişinău, manifestă o îngrijorare exagerată în urma alegerii în fruntea guvernului ucrainean a prorusului Ianukovici. În mare, îngrijorările sunt legate de politica Ucrainei în Transnistria; în special, se aud voci care spun că noul guvern de la Kiev ar putea să schimbe noile reguli de trecere a frontierei moldo-ucrainene, reguli intrate în vigoare în martie a.c.
În opinia noastră, chiar dacă temerile autorităţilor şi observatorilor sunt îndreptăţite, ele nu trebuie exagerate. În primul rând, pentru că o analiză la rece demonstrează că fostul guvern „oranj” (dar şi preşedintele Iuşcenko) nu a fost nici el foarte prietenos faţă de Moldova. Dacă preşedintele Kucima şi guvernele ucrainene de până la „revoluţia oranj” considerau că Ucraina nu trebuie să se implice în Transnistria pentru a nu irita Chişinăul, apoi Iuşcenko şi anturajul său (ori „aghiotanţii” săi, cum îi numea într-un articol cunoscutul analist V. Socor) au considerat că trebuie să concureze cu Rusia în “controlarea” Transnistriei. Ei au promovat o politică agresivă de amestec brutal în afacerile interne ale RM, pe care Chişinăul s-a făcut a nu o observa. Amestecul s-a manifestat nu doar prin încercările de a-i impune Moldovei aşa-numitul „Plan Iuşcenko” de reglementare a conflictului transnistrean, plan prin care se doreşte legiferarea autorităţilor separatiste transnistrene, dar şi prin acţiuni ce amintesc foarte mult de politica de amestec a Moscovei în afacerile interne ale noilor state independente. În al doilea rând, este important ca autorităţile de la Chişinău să întreprindă acţiuni ce ar împiedica întoarcerea Ucrainei la regimul de frontieră vechi, care a existat între cele două ţări până în luna martie a.c.
Politica de ucrainizare a Transnistriei
De la crearea „RMN” şi până în prezent Rusia a depus eforturi considerabile de a rusifica Transnistria. Politica sa a fost şi continuă să fie dusă sub drapelul antiromânismului având drept scop separarea culturală şi spirituală a populaţiei româneşti din Transnistria de restul populaţiei româneşti din R. Moldova. Ucraina, până la „revoluţia oranj”, se împăcase cu rolul de spectator al politicii Moscovei în regiune, reacţionând într-un fel sau altul doar atunci când considera că interesele comunităţii ucrainene din Transnistria erau ameninţate. Situaţia însă s-a schimbat de la sfârşitul anului 2004. La fel ca si Rusia, Ucraina „portocalie” a început să-şi sporească influenţa în Transnistria prin intensificarea contactelor economice şi comerciale între subiecţii economici din Transnistria şi unele regiuni ucrainene, prin susţinerea financiară a comunităţii ucrainene, difuzarea de literatură, ziare, programe radio şi TV în regiune, prin acordarea de burse gratuite tineretului din Transnistria etc.
Promotorii principali ai acestei politici de amestec brutal în afacerile interne ale R. Moldova sunt Ministerul de Externe ucrainean şi serviciile speciale ucrainene. Proeuropeanul Boris Tarasiuk, în vechiul guvern, organiza trimestrial întruniri interministeriale la MAE-ul ucrainean “cu privire la coordonarea activităţii instituţiilor de stat ucrainene în Transnistria” la care se examina politica de „ucrainizare” şi de stabilire a unui protectorat ucrainean asupra Transnistriei. O asemenea întrunire, de exemplu, a avut loc la 30 iunie 2005. La aceasta au participat P. Poroşenko, secretarul de atunci al Consiliului Securităţii Naţionale, N. Malomuj, directorul Serviciului extern de spionaj, O.O. Komisarov, şeful Departamentului contraspionaj al Serviciului de Securitate al Ucrainei, M.G. Lîsenko, şeful Direcţiei principale de recunoaştere a Ministerului Apărării al Ucrainei ş.a. Întrunirea a fost prezidată de ministrul de Externe, Boris Tarasiuk.
Printre altele, la întrunire s-a hotărât să se întreprindă următoarele activităţi ce ar spori influenţa Kievului în regiune şi crearea unei “coloane a cincea” ucrainene în Transnistria:
– Ministerul Comunicaţiilor să reducă preţurile la publicaţiile ucrainene pentru abonaţii din Transnistria;
– Radioul de stat al Ucrainei să-şi extindă programele pe teritoriul Transnistriei;
– MAE-ul ucrainean să asigure canalului de televiziune ucrainean “UT-1” condiţii de activitate în Transnistria, pentru a pregăti emisiuni despre situaţia din Transnistria;
– ministerele de Externe, al Culturii şi al Educaţiei din Ucraina să examineze posibilităţile de creare în Transnistria a unor centre ucrainene pe baza „celulelor” comunităţii ucrainene din regiune;
– ministerele de Externe, al Economiei şi al Comerţului, cu participarea Camerei de Comerţ a Ucrainei să examineze cu conducerea pretinsei “RMN” posibilităţile de organizare a unor forumuri de afaceri şi întruniri între oamenii de afaceri din Ucraina şi Transnistria;
– MAE-ul ucrainean să încurajeze contactele între deputaţii Consiliilor regionale Odesa şi Vinniţa cu deputaţii din aşa-numitul soviet suprem al Transnistriei etc.
Tot atunci, s-a mai hotărât ca toate contactele oficiale între Ucraina şi liderii transnistreni să fie înfăptuite prin intermediul ambasadorului ucrainean la Chişinău P. Cealîi şi ambasadorul cu misiuni speciale Dmitri Tkaci, iar cele neoficiale – de colaboratorii serviciilor speciale ucrainene.
Acordarea cetăţeniei ucrainene ca mijloc de anexare a Transnistriei
Politica de acaparare/anexare mascată a Transnistriei de către Ucraina este aproape identică cu cea promovată de Rusia în republicile separatiste din teritoriile ex-sovietice. Se ştie că în ultimii ani, Moscova a acordat masiv cetăţenia Rusiei locuitorilor din Abhazia şi Osetia de Sud, iar astăzi, drept urmare, peste 85 la sută din locuitorii acestor republici separatiste sunt cetăţeni ruşi. Moscova foloseşte acum „argumentul” prezenţei cetăţenilor ruşi în aceste republici separatiste pentru a se amesteca în treburile interne ale Georgiei şi pentru a-şi menţine aşa-zisele trupe de „pacificare” în ambele zone de conflict. Aceeaşi politică, Moscova o promovează şi faţă de Transnistria, unde numărul cetăţenilor ruşi a depăşit cifra de o sută de mii.
Din anul 2001, când legea ucraineană cu privire la cetăţenie a fost modificată, facilitându-se procesul de obţinere a cetăţeniei ucrainene la misiunile diplomatice ucrainene de peste hotare, Ucraina, la fel ca şi Rusia, a început să acorde masiv cetăţenia sa locuitorilor Transnistriei. Numai în anul 2002, Ambasada ucraineană la Chişinău a acordat cetăţenie la 14 mii de locuitori ai RM, sporind astfel numărul locuitorilor Transnistriei cu cetăţenia Ucrainei până la 30 de mii la începutul anului 2003. După „revoluţia oranj”, numărul cetăţenilor ucraineni în Transnistria s-a dublat. În prezent, peste 65 mii de locuitori ai Transnistriei au cetăţenia Ucrainei.
Ucraina urmăreşte cel puţin trei scopuri prin acordarea cetăţeniei ucrainene locuitorilor Transnistriei. Primul: de a avea un pretext, la fel ca şi Rusia, pentru a se amesteca în afacerile interne ale Moldovei, sub lozinca protecţiei propriilor cetăţeni. Doi: „chestiunea cetăţeniei” oferă Kievului posibilitatea de a respinge îndemnurile Moldovei de a face presiuni economice asupra regimului separatist de la Tiraspol, sub pretextul că nu poate „bloca Transnistria” unde locuieşte o însemnată comunitate ucraineană şi un important număr de cetăţeni ucraineni. Trei: Ucraina urmăreşte crearea unei „comunităţi” proucrainene care ar vota aşa cum îi va dicta Kievul în cazul unor referendumuri în Transnistria cu privire la statutul politic al Transnistriei.
Acordarea
de burse
fără acordul Chişinăului
În ultimii ani, guvernul de la Chişinău a acuzat sistematic Bucureştiul de toate relele de pe lume pentru că România a acordat tinerilor din R. Moldova burse de studii în instituţiile de învăţământ din Ţară. Dar, începând cu anul 2002, Kievul, ocolind autorităţile de la Chişinău, acordă anual organizaţiilor obşteşti din Transnistria peste 100 de burse gratuite în instituţiile de învăţământ superior din Ucraina şi Chişinăul nu protestează împotriva acestei practici. Preşedintele Voronin şi comuniştii săi se pare că se tem doar de „românizarea”, nu şi de „ucrainizarea” tineretului RM. Să fie aceasta o neînţelegere a pericolului „ucrainizării” Transnistriei, ori aceasta face parte din politica de promovare a „policulturalismului” regimului Voronin?
Ucraina şi Rusia împotriva Moldovei şi României
Unii observatorii de la Chişinău, dar şi străini (în special cunoscutul analist Vladimir Socor), au subliniat chiar imediat după lansarea “Planului Iuşcenko” că acesta are “faţă rusească” şi drept scop-legitimizarea autorităţilor separatiste de la Tiraspol prin intermediul unor pseudo alegeri sub mandat OSCE. Tot comportamentul Ucrainei de până acum în ceea ce priveşte reglementarea transnistreană confirmă acest fapt. Mai mult, Kievul îşi coordonează cu Moscova aproape în totalitate acţiunile ce ţin de realizarea “Planului Iuşcenko”. De exemplu, la 9 iunie 2005, la Moscova, la iniţiativa Kievului, au avut loc consultări ruso-ucrainene cu privire la realizarea “Planului Iuşcenko”. În cadrul consultărilor, ambasadorul D. Tkaci şi ministrul consilier al Ambasadei Ucrainei la Moscova, I. Berezkin, le-a “explicat” ambasadorilor ruşi Savolski şi Nesteruşkin că partea rusă nu trebuie să-şi facă griji în privinţa “Planului Iuşcenko”, pentru că acesta are drept scop „legitimizarea autorităţilor separatiste de la Tiraspol” prin intermediul unor alegeri sub egida OSCE. Ambasadorii ruşi au fost foarte bucuroşi să afle adevăratele intenţii ale Kievului privind Transnistria, dar au cerut asigurări că “alegerile se vor desfăşura conform legislaţiei transnistrene, dar nu a R. Moldova”.
Un alt aspect important, asupra căruia au convenit părţile la Moscova, a fost cel al ridicării statutului participării Ucrainei în Comisia Unificată de Control. Ambasadorul rus Savolski a sprijinit intenţia ucraineană, dar a subliniat că acest lucru va fi dificil de realizat, pentru că presupune modificarea Acordului moldo-rus din anul 1992. Or, Moscova şi aşa se teme că Moldova ar putea să-l denunţe, aşa cum propun de mai mult timp unii observatori de la Chişinău.
Ambasadorii ruşi şi ucraineni au găsit limbaj comun şi în ceea ce priveşte pachetul de „măsuri pentru sporirea încrederii şi securităţii”, elaborat de Misiunea OSCE şi transmis pentru examinare Chişinăului şi Tiraspolului în vara lui 2005. Au convenit să-l susţină cu condiţia că acesta nu va fi extins asupra trupelor ruse dislocate în regiune.
Cea mai importantă realizare a consultărilor de la Moscova a fost însă înţelegerea părţilor cu privire la „minimalizarea influenţei româneşti, neadmiterea amestecului activ al Bucureştiului în procesul de reglementare a conflictului transnistrean”. Părţile s-au înţeles să folosească drept argument, pentru a respinge participarea României la negocieri, faptul că România este pe cale să devină membră a UE şi, deci, poate fi reprezentată la negocieri de reprezentantul UE, ambasadorul Jacobovits de Szeged. Cât priveşte participarea SUA şi UE la negocieri, apoi acestea o pot face doar cu statut de observatori.
Ucraina şi privatizările
în Transnistria
Se ştie că Moldova a atenţionat nu o singură dată agenţii economici străini care participă la privatizarea întreprinderilor din Transnistria că privatizările din regiune fără acordul Chişinăului sunt considerate ilegale şi Chişinăul nu exclude o reexaminare a procesului de privatizare din Transnistria după restabilirea controlului asupra regiunii. Pe timpul regimului Kucima, Kievul a încercat să ţină cont de poziţia Chişinăului şi nu s-a implicat în procesul de privatizare din Transnistria. Situaţia s-a schimbat însă imediat după venirea la putere a echipei Iuşcenko. “Aghiotanţii” noului preşedinte, în special ex-secretarul Consiliului de Securitate al Ucrainei, Petro Poroşenko, au început să manifeste interes sporit faţă de întreprinderile din Transnistria. Ministerul de Externe încurajează şi întreprinderile ucrainene să stabilească legături cu întreprinderile din Transnistria. În prezent, circa 20 de întreprinderi din Transnistria au stabilit legături economice cu întreprinderi ucrainene, iar la Odesa activează şi un “reprezentant” al lui Smirnov în Ucraina. În 2002, autorităţile ucrainene, în loc să-l trimită înapoi la Tiraspol pe “reprezentantul” lui Smirnov în Ucraina, B. Akulov, au încheiat cu el un contract prin care firma de telefonie a acestuia asigură legătura telefonică dintre Ucraina şi Insula Şerpilor.
Faptele citate mai sus reflectă doar parţial amestecul brutal al Ucrainei în afacerile interne ale Moldovei. Suntem siguri că nişte investigaţii mai profunde în acest subiect ar scoate la iveală fapte cu mult mai interesante decât cele citate de noi. Cu toate acestea, credem că şi aspectele elucidate mai sus ne permit să punem sub semnul întrebării oportunitatea participării Ucrainei în calitate de mediator la procesul de reglementare a conflictului transnistrean, în general, şi în formatul de negocieri 5+2, în particular. “Complotarea” Kievului şi a Moscovei împotriva Moldovei trebuie să determine Chişinăul să-şi reconsidere poziţia faţă de participarea Ucrainei ca mediator în procesul de reglementare a conflictului transnistrean şi faţă de “Planul Iuşcenko”.
Moldova trebuie
să urmeze exemplul Georgiei
În ajunul Summitului G-8 de la Sankt Petersburg, preşedintele georgian M. Saakaşvili a anunţat că Georgia îşi retrage semnătura de pe protocolul semnat anterior cu Moscova privind intrarea Rusiei în Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). Pe lângă nemulţumirea, legată de interdicţia de import în Rusia de vinuri şi apă minerală, el a invocat motive pur politice: Georgia a cerut Rusiei închiderea punctelor ilegale de trecere de la graniţa rusă cu Osetia de Sud şi Abhazia.
Chişinăul, credem noi, în relaţiile sale cu Kievul ar trebui să urmeze exemplul Georgiei. Moldova, care este deja membră a OMC, ar trebui să revizuiască protocolul încheiat cu Ucraina pentru aderarea acesteia la OMC. Înainte de a accepta intrarea Ucrainei în OMC, Moldova trebuie să insiste ca în protocolul dintre cele două state Kievul, printre altele, să-şi ia angajamentul să respecte regimul actual de trecere a frontierei de către mărfurile din Transnistria. Chişinăul este îndreptăţit să ceară revizuirea protocolului semnat cu Ucraina privind intrarea acesteia în OMC nu doar de politica agresivă a Kievului în Transnistria, la care ne-am referit mai sus, dar şi pentru a se asigura că noul guvern Ianukovici va respecta şi în continuare înţelegerile stipulate în Declaraţia comună a primilor miniştri ucrainean şi moldovean privind reglementarea tranzitării mărfurilor peste frontiera moldo-ucraineană, semnată la 30 decembrie 2005.
// Timpul
