De Dr. Stelian Manic, University of Adelaide (Australia)
Se ştie că miturile şi ideile implementate în mintea unei naţiuni pot fi atât foarte benefice, mobilizând-o la fapte măreţe, cât şi extrem de contraproductive. Sunt benefice atunci când sunt generate din interiorul naţiunii şi nefaste atunci când vin din exterior, fiind implantate de duşmanii acestei naţiuni. Unul dintre aceste mituri este binecunoscuta „palmă a jandarmului român”. Recunosc, aici, că m-a provocat să scriu aceste rânduri articolul dlui Constantin Tănase „Ce preferaţi: o palmă sau un glonte în cap?”, publicat săptămâna trecută.
Cred că, fără să-şi dorească, prin acel articol dl Tănase şi-a adus şi el, cumva, contribuţia la perpetuarea acestui mit. Eu însă aş vrea să vă relatez puţin din cele auzite de mine de la tatăl meu, Mihai Manic, născut în satul Stolniceni din actualul raion Hânceşti (fostul judeţ Lăpuşna).
Aşadar, în regiunea satului de baştină al tatălui meu, pe toată perioada interbelică, postul de jandarmerie era situat la Bobeica. Acest post asigura ordinea publica în vreo cinci-şase sate din împrejurimi. Noutatea e că niciun jandarm din acele sate nu era venit din dreapta Prutului, ci erau chiar localnici, angajaţi în slujba statului. Mai mult ca atât, nici seful postului din Bobeica nu era regăţean. Din spusele părintelui meu, o situaţie similară era şi în celelalte părţi ale judeţului. De regulă, majoritatea jandarmilor veniţi din Regat erau concentraţi la Nistru, unde păzeau hotarul de bandele de bolşevici care treceau râul pentru a prăda satele noastre. Mulţi dintre acei jandarmi, apărându-ne, au fost răniţi ori chiar şi-au pierdut viaţa…
Ţin să menţionez că după dezastrul economic, haosul şi anarhia lăsate de imperiul rus, ordinea instalată de statul român era destul de severă.
Beţiile, tâlhăriile ori gălăgia după lăsatul soarelui erau curmate foarte aspru (aici le-aş sugera celor care tânjesc după o mână de fier să se gândească mai bine nu la tătuca Stalin, ci la jandarmul român…). Şi, probabil, nu o singură palmă a fost dată în acea perioadă prin satele din judeţul Lăpuşna, iar situaţia cred că era aceeaşi pe întreg teritoriul Basarabiei. Chestia însa e că palma era dată nu de un jandarm venit de prin Ardeal, ci chiar de cei născuţi alături. Şi, de regulă, se dădea pe dreptate.
În multitudinea de probleme ale zilei de astăzi cred, totuşi, că şi acesta este un subiect important, în care ar trebui să vină cu o expertiză cercetătorii. Găsesc această chestiune una de importanţă vitală acum, pentru că mitul despre „palma jandarmului roman” afectează mult atitudinea noastră faţă de fraţii de peste Prut. Acest mit trece ca o sârmă ghimpată prin inimile noastre, făcând ca prăpastia care ne desparte să rămână la fel de adâncă. Şi nu are niciun rost să dăm jos sârma ghimpată de pe Prut, dacă sârma din inimile noastre rămâne rece şi… intactă.
