Cu toate că a plecat din Basarabia când încă mai era un copil, şi s-a maturizat departe de casă, Cătălina Bălan nu uită de unde vine. Dovadă e interesul ei permanent pentru ceea ce se întâmplă în Republica Moldova. Tânăra poetă nu se promovează doar pe sine, ci şi cultura română de dincolo de Prut şi Nistru. Dovadă: recenta anchetă pe care a iniţiat-o în revista Observatorul Cultural, printre scriitoriii basarabeni, cărora le-a adresat trei întrebări:
1. Cînd aţi fost ultima oară la un eveniment literar organizat în România?
2. V-aţi simţit vreodată nedreptăţit sau, din contră, favorizat în spaţiul românesc, pentru că sînteţi scriitor basarabean?
3. Ce vă surprinde, plăcut sau neplăcut, în viaţa literară din Republica Moldova?
Iată şi răspunsurile mele:
1. Ultima oară… Nici nu mai ţin minte. Încerc să-mi amintesc şi nu pot. Sigur că nu în acest deceniu. În celălalt, desigur, dar cînd? Ah, da, am fost odată, mi-am adus aminte, la o lansare de carte de-a mea în Bucureşti. O carte editată în Bucureşti, lansată în Bucureşti. Am bătut drumul dus şi întors pe banii mei. Asta în perioada în care mi se dădea viză, ca să găsesc în sală doar patru sau cinci oameni, şi toţi erau prieteni de-ai mei. M-am simţit tare caraghios să fi bătut atîta drum ca să pledez pro domo în faţa unei săli goale, dacă făceam abstracţie de prietenii mei, pe care oricum i-aş fi căutat. Aşa e şi cu receptarea.
2. Mă bucur foarte că Paul Cernat a scris despre romanul meu, nu m-am aşteptat s-o facă, mai ales că nici nu-l cunosc personal, nu am băut nici măcar un ceai împreună, nu ştiu cum arată, dar a scris şi asta m-a bucurat. Şi e cam singurul care a scris despre romanul meu, cel puţin pînă acum. De ce nu au mai scris şi alţii? Nu ştiu care ar putea fi cauza. Un boicot al indiferenţei. Să fie oare din cauză că aş fi basarabean? Nu cred. E prea mult. Nu m-am simţit niciodată nedreptăţit din cauza asta. E, cu siguranţă, o altă cauză, dar nu-mi trece prin cap care e.
3. Oricum, te simţi tare naşpa şi cînd eşti ignorat ca scriitor, şi cînd se ingnoră întreaga literatură din partea astalaltă a Prutului şi a Nistrului. E dureros că-i aşa? Nu ştiu, poate. Poate nu. Poate aşa şi trebuie să fie. Poate că merităm să fim ignoraţi. Poate că merit să fiu ignorat. În acelaşi timp, cînd mă uit cine este scos în faţă, ce romane, ce scriitori, nu mai ştiu ce să cred. Să cred că e ceva suspect la mijloc? De ce ar fi? Despre ce ar putea fi vorba? Nu mă duce capul. E ceva care mă depăşeşte. E ca şi cu povestea aia cînd nu ţi se dă viza. Mie nu mi s-a dat viza. Nişte funcţionari de la consulat nu mi-au dat viza. Cînd nu se scrie nimic despre tine, e ca şi cum nu ţi s-ar da viza. Nu-i bai. Oricum, poţi trece frontiera şi ilegal.
P.S. Între timp, în România s-au mai scris câteva cronici la romanul meu. S-a mai scris şi despre Buzu, Hose Pablo sau despre Grosu, ceea ce înseamnă că în zidul de pe Prut au început să apară tot mai multe şi mai multe fisuri. Sper ca într-o zi acesta să cadă cu totul. Şi dacă o să cadă, un merit în acest sens o să-l aibă şi Cătălina Bălan.
